John Scalzi – seria „Războiul bătrânilor”

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte.

Ce-mi place la John Scalzi e că are un stil ușor, vioi și cu un pic de umor. E în stare să creeze un univers interesant și să-l dezvolte nu doar în „Războiul bătrânilor”, ci și în continuări, dar pune problema simplu și clar chiar și când e vorba de știință.

Mai exact, dacă există autori care îți povestesc cum curentul electric ionizează cuantic niște convertori divergenți ai materialelor profisinergicasnice, sau alte abureli care sună pompos și nu înseamnă nimic, Scalzi vine cu idei simple și clare. De exemplu, soldații care apără umanitatea sunt verzi. De ce? Pentru că au clorofilă, ca să poată face fotosinteză în caz de nevoie. Sau au tot felul de îmbunătățiri genetice – oamenii de știință au decupat ADN-ul uman, au păstrat bucățile care chiar fac ceva, le-au înlocuit pe celelalte cu chestii utile, apoi au reasamblat totul în așa fel încât să iasă de acolo ceva cu formă umană și, voila!, gata super-soldatul.

În prima carte din serie, „Războiul bătrânilor”, John Perry părăsește pământul și mormântul soției și se înrolează în Forțele de Apărare ale Uniunii Coloniale, care se ocupă de tot ce înseamnă „umanitate în spațiu”.

În a doua carte, „Brigăzile fantomă”, Uniunea Colonială e trădată de un om de știință care decide să se alieze extratereștrilor. Pentru că e extrem de bun la ce face și are o grămadă de informații sensibile pe care le poate folosi împotriva omenirii, Uniunea Colonială decide să-l cloneze și să-i insereze clonei o copie a minții originalului. În fond, trădare, trădare, dar să afle și ei de ce s-a întâmplat chestia asta.

În a treia carte, „Ultima colonie”, Scalzi se întoarce la povestea lui John Perry, care între timp a părăsit Forțele de Apărare, s-a recăsătorit, a adoptat o fată și acum e șefuleț într-o colonie. Asta până când Uniunea Colonială îl trimite să înființeze o colonie nouă – și nu că vreau să dau totul afară din casă, dar pare că va fi cam ultima colonie a oamenilor.

Poveștile se citesc repede și te țin cu sufletul la gură, de nu știi când au trecut toate paginile. Din punctul ăsta de vedere, recomand cu căldură seria, care a apărut la Nemira (și e disponibilă și pe eMag sau Libris). Mi se par potrivite și pentru oameni care citesc o grămadă de SF, și pentru cei care gustă mult mai puțin genul de obicei.

Din punctul de vedere al traducerii… primul volum l-am citit în engleză, al doilea a fost citibil în română, dar ultimul volum scos, „Ultima colonie” scârțâie din toate încheieturile. Nu știu cât din vină îi aparține Cristinei Ghidoveanu, care a tradus volumul, și cât redactorului Stelian Bigan și lectorului Ecaterina Derzsi. Așa că îi menționez pe toți. (Mai există Cârcotașii? Mai spun „Rușinică”?)

Pe partea de traducere (probabil), există replici precum: „Atunci cred că o să mă relaxez și-o să mă încălzesc la razele talentelor mele superioare de conducător” (p. 16), care m-au făcut să wtf-uiesc împreună cu prietenii.

La redactare/traducere/lipsă de atenție, am observat lucruri ca: „Era plăcut să ajuți oamenii și era la fel de plăcut că oamenii îmi ascultau sfaturile.” (p. 14) Sau: „nu eram de fapt o unealtă a colonialismului, sau cel puțin dacă eram, eram unul realist” (p. 16).

Până la urmă, am făcut tot posibilul să-mi dezactivez partea de creier pe care o folosesc la muncă și am reușit să intru în spiritul cărții, ignorând cu voioșie toate problemele. Ori au fost mult mai puține după primele 30-40 de pagini, ori am reușit eu să le ignor – până când am ajuns la pagina 142, unde scria așa: „Vârcolacii nu m-au observat; erau concentrați în întregime asupra lui Yoder, care continuă să stea neclintit. Doi dintre dacă se mișca. Nu s-a mișcat.”

Am citit de mai multe ori paragraful, pentru că mi s-a părut că am sărit un rând. Dar nu-l sărisem eu, îl săriseră ei. Problema asta deja nu mai e de traducere, ci probabil de redactare – cineva probabil a vrut să facă o modificare și a șters o bucată de text cu totul.

Nu știu ce s-a întâmplat cu „Ultima colonie” – poate că Nemira a trimis din greșeală o variantă intermediară a cărții la tipar și nu și-au dat seama. Însă speranța mea e că textul va fi revizuit pentru următoarele ediții (dacă acestea vor mai exista).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *