Ea: Ai auzit ce-a spus X-ulescu despre…
Eu: Nu, pentru că mă enervează X-ulescu, așa că evit să-l ascult.Ea: A, ok, nu-i nimic, îți povestesc eu despre ce era vorba, n-o să-ți vină să crezi ce prostii poate zice.
(Dar, ca să fiu complet corectă față de ea, am râs una bună.)
Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe.
Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați).
Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.
N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.
„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.”
„Un ce?”
„Latte.”
„Ce?”
„Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte.
„Aaaaa, bine.”
Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc.
„Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o
Siderație de ambele părți.
„Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă.
„Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.”
„A,” zice. „Scuzați. Am înțeles…”
Și a dispărut să-mi aducă, totuși, un latte în loc de omofona bere Ciuc.
După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici.
Acum câtva timp m-a sunat cineva la telefon, număr necunoscut. Am răspuns.
Stau într-o cafenea, scriu la roman. Dar asta nu mă face să n-aud ce e în jur. Lângă mine, două tipe într-a 12-a (că discutau despre ceva chestii din care reieșea asta).
Ieri îmi scrie o prietenă: „Vine popa cu boboteaza. Acuma ascund toate blasfemiile.” Și are ce ascunde. Oooo, are ce ascunde. Astă iarnă își pusese poze cu actori semi-dezbrăcați prin toată casa, ca să-l enerveze pe taică-su (era ceva răzbunare) și oricum majoritatea chestiilor mele de un erotism considerat destrăbălat de majoritatea preoților sunt primite de la ea. Deși ce-i drept e că femeile sunt mult mai talentate în a-și păstra chestiile cu adevărat problematice ascunse în străfundurile calculatoarelor, în foldere pe care NU scrie „porno”. Poate să scrie, în schimb, „Chimie organică”, „Anatomie pentru referință”, „Documentații – nu modificați” sau „Important nu șterge”.
Ieri am primit o cutie de metal în care era un pachet de ceai. Am stat cu ea într-o cafenea din Sf. Gheorghe, am întors-o de pe o parte pe alta, am zis că nu pare rea, am alergat să prind microbuzul, am ajuns în Brașov, și am aruncat-o la gunoi. După care am jucat Borderlands, imaginându-mi că fiecare skag și psycho midget în care trăgeam aveau fața celui care a trimis cutia aia de ceai. Pentru că hărțuitorii nu trebuie neapărat să-ți ia chestii nasoale, pot chiar să-ți ia chestii ok. Poate un scotocitor în gunoaie o să se bucure de ceaiul ăla, dacă se prinde ce e.