Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.

Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă. De fapt, în carte se întâmplă _exact _același lucru, pentru că îți spune exact ce ai vedea pe ecran dacă te-ai peste umărul cuiva care joacă jocul. Ceea ce e plictisitor cu spume. Fiecare mediu artistic are modurile lui de exprimare și e foarte în regulă că e așa.

Știți filmul ăla cu Fantoma de la Operă? Da, toată lumea îl știe, cu cântat aproape non-stop și cu tipul cu masca pe un sfert de față. Dar mai există și alte filme pe același subiect. Printre care și Il Fantasma dell’ Opera, un film horror din Italia, în regia lui Dario Argento, care conține scene grafice de violență, sex ciudat și un pitic. Filmul e atât de prost încât e numai bun să faci mișto de el.

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis. Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

Am ajuns ieri în Sf. Gheorghe, azi în Brașov. Momentan sunt la Cafetecă, unde am băut o cafea mișto, cu lapte și tot ce trebuie. Am atâta energie de nu-i adevărat. Ieri m-am culcat, ruptă, pe la 6-7 seara, m-am trezit pe la 1 noaptea și am început să alerg prin cameră ca bezmetica (fără să fi băut cafea sau alte alea). Cred că-mi priește aerul de munte. Sau cel puțin îmi priește lipsa poluării de la oțelăria din Karabuk.

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit. O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.” E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.

Acum câteva zile am dat de Humble Bundle, unde se pare că vând colecții de cărți (sau de jocuri, mai demult) la prețuri mici… și o parte din bani sunt donați în scopuri caritabile. Dai cât vrei, primești sigur anumite chestii (în cazul ăsta, câteva cărți). Dacă dai mai mult decât au dat ceilalți în medie, atunci primești un pachet mai mare de chestii (în cazul ăsta, și mai multe cărți).

Când m-am apucat de bloguit mi-am spus că nu vreau să comentez la articolele de pe Yogaesoteric, deși de multe ori am tendința s-o fac. Nu comentez legat de faptul că masonii ăia fac tot felul de chestii care se bat cap în cap, nu comentez de faptul că dacă ar fi adevărată povestea cu chem trails-urile (dârele morții în traducere), atunci și cei care le-au poruncit ar muri de la ele. Nu comentez la povești romanțate despre stări din meditație și la o mie de chestii.

Am scris o singură replică la un articol în care erau niște drepturi la replică, și acolo mă opresc.

Dar am dat peste un articol care mă enervează. Ca de obicei, scriitorii de pe Yogaesoteric se documentează de pe tabloidele conspiraționiste ale internetului și aruncă în cineva cu noroi fără să știe care-i faza.