Jocurile pe calculator II: despre artă și istoria disprețului
Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă?
N-am inventat-o eu. Există două curente de gândire, care spun așa: 1. da; 2. nu, dar conțin elemente artistice (muzică, artă vizuală). Unii ar merge suficient de departe cu raționamentul ăsta încât să spună că, dacă jocurile pe calculator nu sunt artă, sunt doar pierdere de vreme și ne mănâncă timpul în care am putea să ne culturalizăm (vezi comentarille legate de Roger Ebert, Michael Samyn și Auriea Harvey din articolul de pe wiki).
Nimeni nu spune că n-ar conține elemente artistice, deci. Găsești muzică, artă vizuală, poveste șamd. în o grămadă de jocuri. Întrebarea e dacă toate astea combinate duc la artă sau nu. Părerea mea e că da. Părerea altora e că nu.
De ce nu: jucătorul interacționează cu jocul (și îl poate câștiga sau pierde); nu prea există jocuri de valoarea lui Dostoevsky sau a lui Bach. De ce da: pentru că în ciuda ideilor precedente din acest paragraf, jocurile sunt capabile să ne spună o poveste, să ne impresioneze artistic/estetic.
Jucători și actori
Îmi place la nebunie să duc lucrurile la limită și să văd ce se întâmplă. Jucătorul interacționează cu jocul, ceea ce face ca jocurile să semene mai puțin cu filmele, cărțile, muzica, teatrul, baletul etc., la care tipuri de artă suntem spectatori.
Hm. Unu: dacă eu stau și mă uit peste umărul unui jucător, voi fi lipsită de capacitatea de a interacționa cu jocul. Voi privi ecranul și voi asculta coloana sonoră -- experiența mea va fi cea a unui spectator de film. Desigur, un film destul de prost de obicei, pentru că se lungește pe o grămadă de ore, nu prea excelează la montaj, merge lent șamd. Dar experiența e, altfel, similară. E un joc mai artă când e observat, și nu jucat?
Doi: pentru actorul de teatru, piesa în care joacă e artă? El nu are același rol cu al spectatorilor lui. Nu are aceleași trăiri. Nu vede totul din exterior. El e cel care știe tot despre piesă, are fiecare pas pregătit și îl face când e necesar. Pentru el piesa e artă?
Avem conceptul de „artă”, dar ca multe alte concepte/cuvinte, e unul creat pentru a desemna ceva din realitatea noastră, nu un adevăr suprem despre univers. Da, avem dicționare care teoretic ne spun ce înseamnă anumite cuvinte, dar asta înseamnă doar că ne spun doar utilizările lor curente, nu un adevăr suprem, filozofic. Și deseori ajungem să ne certăm pentru chestii care sunt, de fapt, terminologie (v-o spun ca o umanistă care s-a dat des cu capul de masă ascultând dezbateri).
Dacă dați pe dexonline, o să vedeți că arta e definită vag, tentativ. Îmi place aia cu „Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific”. Dar în principiu definițiile sunt de acord că arta e cu frumosul, poate eventual și cu talentul, geniul sau conștiința socială. Adevărul e că arta e genul ăla de concept pe care-l prinzi din mers și legat de care îți formezi o mică filozofie proprie. Arta e doar cea excepțională. Arta e doar nu-știu-de-care. Arta e orice e frumos și făcut de om.
Din punctul meu subiectiv de vedere, arta e chestia aia care țintește către profunzime/distracție/frumusețe prin manipularea semnelor culturale. Unde „semne culturale” e o chestie vagă, recunosc („semn” e folosit cu înțelesul lingvistic, adică un lucru care trimite la altul -- gen cuvântul „câine” trimite la ideea de câine). Mă gândesc așa: în general arta ne „manipulează” percepțiile. Ne face să simțim ceva estetic punându-ne în față anumite elemente pe care noi le percepem în moduri oarecum previzibile. Folosirea anumitor culori în pictură, plasarea unui element într-o poză sau într-un tablou, folosirea unor clișee sau idei cunoscute de toată lumea.
Toată arta este o continuă referire la ceea ce știm deja, folosește trimiteri care ne pun într-o anumită stare, ne creează anumite emoții. Chestia asta e cea mai clară când arta e clar delimitată: poezia cu rimă și ritm, poezia aliterată, comparațiile, metaforele, epitetele -- care odată de nedezlipit de literatură („glaukopis Athena” -- Atena cu ochii strălucitori a lui Homer; „kusa makura” în poezia japoneză tradițională, însemnând „perna de iarbă” și semnificând o călătorie). Și e clară și când se trece de la o cultură la alta și se pierde semnificația semnelor folosite de artist (de unde și problemele de traducere). De exemplu, cine are chef să se uite la o piesă de teatru No va putea vedea că e ciudată și de neînțeles (dacă n-are cultura necesară în spate; eu recunosc că n-o am).
E piesa de teatru artă pentru actor? Actorul e un artist, un manipulator al percepției celorlalți. Bănuiesc că și el are anumite experiențe estetice în momentul în care joacă, pentru că eu am astfel de experiențe când scriu. Sunt deopotrivă artistă și spectatoare. Consider literatura a fi artă și în momentul în care eu sunt cea care o produc.
Jucătorul însă nu este un creator. El este un beneficiar al actului de creație al altcuiva -- chiar dacă el poate câștiga un joc, câștigă mergând până la capăt. Necesită mai mult efort decât uitatul la televizor, dar acțiunea se petrece între limite setate de creatorul jocului. La întrebarea „ce este acolo în depărtare?” nu se poate răspunde, la fel cum nu știm cum arată picioarele Gioccondei. Când joci, anumite gesturi (e nevoie de dexteritate/să înțelegi șpilul, dar nu peste măsură) te conduc către anumite rezultate. Uneori te conduc către finaluri alternative în care personajul tău moare, dar finalurile alternative nu sunt necunoscute nici în literatură.
Jucătorul pășește în ritmul lui, dar conform unei coreografii date. Uneori jocul are mai multe de zis, alteori are prea puține. Părerea mea e că pe măsură ce trece timpul creatorii de jocuri explorează din ce în ce mai mult tehnicile pe care le au la dispoziție, încep să-și înțeleagă posibilitățile și creează jocuri din ce în ce mai ambițioase, interesante, profunde, care să merite.
Problema cu jocurile pe calculator e că sunt noi. Și sunt tratate ca oricare altă artă la început: cu dispreț. Și toate artele au un început...
Să însemne asta că în trecut și literatura era considerată o artă de doi bani? Literatura, care acum e pusă pe piedestal? Aia pe care o apreciem în expresii gen „om citit” și în versuri dulci-pompoase gen „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cumpănită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”?
Normal că da!
Două cuvinte despre istoria disprețului literaturii
Platon, 360 BC (Republica):
- „toate imitațiile poetice dăunează înțelegerii celor care le ascultă, iar a le cunoaște adevărata natură e singurul lor antidot”
- „La fel cum într-un oraș când celor răi li se permite să aibă autoritate și cei buni sunt puși deoparte, la fel și în sufletul omului, după cum ziceam, poetul care imită realitatea sădește o constituție rea, pentru că îi face pe plac naturii iraționale care nu are discernământ asupra a ceea ce e superior sau inferior, ci crede că același lucru e odată mare și odată mic – este un făcător de imagini și e departe de adevăr.”
Pe la 1600, Sir Philip Sydney apăra poezia ca fiind o chestie utilă și folositoare, nu dăunătoare. Spune că îmbină utilul și plăcutul. Evident, nu făcea asta pentru că toată lumea din epocă adora literatura și o considera extrem de importantă.
Ce aveau toți cu poezia? Era varianta standard de scriere a ficțiunii la momentul respectiv. Proza era păstrată pentru alte tipuri de scriere, nu pentru varianta cea mai artistică a literaturii (care-i cuprindea pe Homer, Dante, Chaucer, Milton – și și teatrul era scris în versuri, da?). Pentru că, evident, proza era inferioară, nu era la fel de nobilă, cultivată etc. Chestie valabilă nu doar în Europa, ci și în Orient: japonezii considerau în vremuri de demult că proza era vulgară, inferioară și deci numai femeile se ocupau de ea.
Chestia e, evident, că în ambele cazuri literatura ca artă era într-un stadiu oarecum incipient. Grecii erau încântați de Homer (era până și învățat în școala primară în Atena), dar în rest povestea e mai puțin clară. Citatele de mai sus din Platon spun că literatura nu era universal privită ca fiind importantă (sau bună). Îi răspunde Aristotel, inventând ideea de catharsis, dar ideea de critică e deja în ring – în afară de cultul lui Homer, unde se situează inventatorii de ficțiune? Greu de zis. Eschil (dramaturgul considerat „părintele tragediei”) a ales ca epitaful lui să menționeze că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. Dacă mai adaugi și faptul că grecii considerau că Iliada e corectă din punct de vedere istoric (cel puțin la nivelul faptelor umane), problema devine chiar spinoasă.
Dăm pe repede: Imperiul Roman, cu alte texte de toate felurile. Apoi o cădere a literaturii în general, odată cu venirea creștinismului și întoarcerea puternică spre spiritualitate. Ceva literatură mai există, dar nu are importanța/forța filozofică-rafinată de mai demult. Prin secolul 10 a început să se reinventeze teatrul prin piese religioase („mistere”, care reprezentau diverse miracole, și mai târziu prin piese moralizatoare (Everyman, de exemplu)). Regele Arthur a apărut ca pseudo-istorie. Alte povești cavalerești. Alegorii. Apoi se redescoperă textele grecilor și ale romanilor, se descoperă Lumea Nouă, se inventează tiparul. Lumea se schimbă, literatura reînflorește.
Dar are vreo valoare? E greu de zis. E utilă la ceva? Philip Sydney explică mai sus că da. George Puttenam insistă și el, tot în secolul 16, că poezia are rolul de a face omul mai bun – și că poeții au fost primii preoți, profeți, legislatori și conducători ai lumii. O exagerare, dar din nou din dorința de a spune că literatura inventantă are un sens. Are o valoare. Are ceva care o face să merite să fie citită. (Ca idee, pe vremea respectivă originalitatea nu era o chestie foarte relevantă, așa că un scriitor avea șanse să manifeste spiritul epocii și temele epocii mai degrabă decât idei speciale și noi – valabil și pentru apologeții poeziei, și pentru Shakespeare)
Acuzațiile, apărarea, vociferările fac parte apoi din cam toate schimbările mari din literatură. Lucrurile se făceau deja într-un fel bine stabilit, chestia asta nouă e lipsită de valoare! Chestia veche e prea scorțoasă și învechită! Fiecare cu durerile. Valoarea unui curent nou e evidentă doar când te uiți înapoi: n-ai cum să știi că va urma un Shakespeare, un Tolstoi, un Joyce, un Fowles.
Neîncrederea într-o chestie nouă e evidentă și în alte direcții: fotografia a fost ținta scepticismului (nu e artă pentru că e făcută cu un aparat; va fi utilă în artă, dar nu are același grad de creativitate ca o pictură), filmele idem, televiziunea la fel.
În anumite cazuri arta a fost chiar „rea”. Benzile desenate au fost blamate multă vreme pentru violența adolescenților, au fost reglementate de autorități, au fost orientate spre un public tânăr, au fost împărțite în genuri populare clare, care le-au impus anumite direcții în care cu greu puteau crește (reguli: fără persoane cu dizabilități, acțiunile criminale trebuie să fie mereu sordide, polițiștii și alte persoane de partea legii trebuie să fie mereu oameni buni și respectuoși, binele câștigă, fără înjurături etc.).
Dar, de la un anumit punct încolo a început o revoltă împotriva regulilor, o căutare a unor lucruri mai profunde, o încercare de a realiza proiecte mai ambițioase. Artiștii au început să se ia în serios. Rezultatul? Transmetropolitan, Sandman, Maus, V for Vendetta, benzi desenate care stau în picioare liniștit și în comparație cu cărțile. Se explorează posibilitățile combinațiilor de artă/scris, se ajunge la proiecte explozive, pline de detalii zgomotoase – sau la o simplitate apăsătoare. Benzi desenate biografice, autobiografice, pline de referiri literare sau de sarcasm satiric. Cresc, devin o artă de sine stătătoare.
Și acum, jocurile pe calculator: noi, mult mai noi chiar și decât benzile desenate. De foarte multe tipuri, cu foarte multe tipuri de joc. Acuzate des de violență. Însă senzația mea e că încep să-și găsească modalitățile de exprimare și să se dezvolte ca artă, nu doar ca distracție. Există jocuri capabile să-ți schimbe viziunea despre lume, să-ți spună un adevăr profund, să reflecte ceva extraordinar din viață? Depinde. Nu toți oamenii sunt transformați de aceeași carte. Întrebarea e, deci: au jocurile posibilitatea să facă ceea ce face arta consacrată?
Părerea mea e că da. Și voi vorbi despre asta într-un articol viitor.