Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române.

Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale.

Trăim vremuri interesante. Avem întreaga lume la un clic distanță și putem afla cam orice vrem de pe internet și din cărți. Putem vorbi cu oameni din toate părțile globului, cât timp avem o limbă în comun. S-ar putea spune că nu e o scuză că „nu știm” ceva, pentru că avem capacitatea de a afla oricând.

Sunt zile în care îmi dau seama că, oricât de tare mi-ar fi suflat vântul prin buzunare la un moment dat, nu am ajuns în faza în care orice chestie a început să semene cu semnul dolarului, așa cum în desene animate flămânzii încep să-și vadă prietenii ca pe pui la cuptor.

După ce a venit vloggerul Selly și a făcut un clip în care ne-a spus ceea ce se tot spune de ani și ani de zile, cum că ce se face la școală acum e inutil, au venit o grămadă de oameni să explice, practic, la ce se folosesc cunoștințele din școală. (Integralele, de exemplu.)

După ce am scris articolul în care am analizat filmulețul cu scandalul de la Kaufland, au fost diverși care au rămas cu impresia că oamenii ăia sunt niște eroi care au arătat cum e de fapt sistemul și care au _luptat _pentru drepturile lor ca să reclame o ilegalitate.

E plin de profeți în perioada asta, care profețesc ce se va întâmpla după criză. Unii or să și aibă dreptate, pentru că, dacă arunci destule idei în spațiul public, unele se mai și îndeplinesc.

După cum probabil a aflat deja toată lumea, dar repet pentru posteritate, Irina Rimes a fost desemnată ambasador onorific al Zilei Constantin Brâncuși. Sunt mulți oameni foarte supărați că „s-a ajuns în halul în ăsta” – Marele Brâncuși e promovat de o cântăreață de muzică pop.

Pe 19 decembrie a intrat în moderare un comentariu pe care m-am tot întrebat dacă să-l cenzurez și apoi să-l postez sau dacă să-l șterg pur și simplu.

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, am făcut ședință cu maică-mea. Am chemat-o într-o seară la ora 6 în bucătărie, m-am pus de o parte a mesei, maică-mea era de cealaltă, am tras aer în piept și am zis așa: