La sfârșitul lui iunie am fost în vizită pe la amica Ioana și ne-am uitat la „Into the Spider-Verse”, care e probabil cel mai bun film Spider-Man. Mi-a luat un pic de timp să mă prind că îmi plăcuse mai mult decât m-aș fi așteptat și că tot îmi stătea gândul la el, dar până la urmă l-am cumpărat și l-am adus acasă – spre surprinderea enormă a lui D., care nu cred că m-a mai văzut cumpărând filme până acum.

S-au anunțat premiile Hugo 2019. Pentru cine nu știe, premiile Hugo sunt unele dintre marile premii din science fiction și fantasy. Numele premiului nu vine de la Victor Hugo, ci de la Hugo Gernsback, care a editat o grămadă de reviste SF (inclusiv prima revistă SF publicată vreodată). Dacă dați scroll în jos, la „Best Related Work” vedeți că a câștigat** Archive of Our Own**, un proiect creat de Organization for Transformative Works.

Vorbeam de respect cu cineva recent și îi ziceam că eu am o teorie a respectului care spune așa: nu există un singur tip de respect, există două tipuri de respect. Unul dintre ele e Respectul cu „R” mare pe care-l acorzi profesorilor care te-au învățat multe, oamenilor pe care-i admiri șamd. Celălalt e respectul cotidian care ar trebui să se acorde din oficiu. E cel cu care saluți pe cineva când vă întâlniți în scara blocului, pronumele de politețe folosit când vorbești cu cineva din spatele unui ghișeu.

Citeam articolul ăsta al lui Ovidiu Eftimie despre depresie, care a devenit destul de popular. Două citate: E boala secolului și e o boală de bogați, adică trebuie să ai ceva situație materială să-ți dai seama că e deprimat. Și: Depresia este o boală a conștiinței umane, ține de faptul că există acea conștiință. Dacă muncești pe galeră până leșini nu prea ai timp să stai să te gândești la ce e bine și ce e rău, că rău este biciul și bine este nu biciul.

E destul de amuzant ca, după ce am scris că e dreptul meu să nu fiu interesată de tot ce mișcă în politică și să nu scriu despre teme de-astea, să vreau neapărat să scriu despre politică. Mă rog. Asta e. Azi am văzut chestia asta, postată de cineva de la USR (Claudiu Nasui, deputat) și share-uită de careva dintre cunoștințele mele de pe Facebook: Mi-e destul de greu să transmit consternarea pe care am simțit-o prin cuvinte – chiar dacă în general mă pot exprima relativ decent în scris.

Vorbeam de curând cu Dorin care zicea că nu i-a plăcut deloc, dar deloc „Sapiens” de Harari. Pentru cine nu știe, asta e o carte care descrie istoria omenirii de la origini și până în prezent, scrisă de un tip care are doctoratul în istorie. E foarte la modă, o am și eu pe lista de chestii de citit la un moment dat ca să văd care-i faza, e recomandată de Bill Gates și Obama.

Stăteam de curând și mă gândeam la ideea aia pe care ne-o repetăm uneori, cum că persoanele dragi care au murit sunt „sus, în ceruri” și ne urmăresc de acolo – sus în cerurile metaforice, desigur, pentru că altfel consensul pare să fie mai degrabă de lume paralelă decât de vreo proiecție a lumii morților într-un colț al lumii fizice. La prima vedere, e un gând reconfortant, pentru că cei dragi îți sunt mereu aproape și te susțin moral.

Pasul 1: Te duci la oamenii de cultură din România și îi rogi frumos să-ți acorde câteva minute ca să înregistrezi un mesaj pro-cultură. Pasul 2: Te duci în Parlament și îi pui pe toți cei de acolo să voteze pentru adoptarea unei legi pro-cultură. Te bazezi pe faptul că nu citește nimeni legea înainte s-o voteze (legile curente sugerează faptul că acest lucru e posibil). Pasul 3: Te duci la Netflix, la HBO GO și la toate canalele românești care dau filme și seriale și le zici că noua lege pro-cultură spune că, înainte de fiecare episod sau film trebuie să bage un clip pro-seriale în care să se încurajeze consumul de cultură video.

Am văzut pe Goodreads o recenzie scrisă de Michael Haulică, fost redactor-șef al Editurii Tritonic, fost coordonator de colecții de proză scurtă, redactor-șef la Argos, fost redactor la Editura Art, fost coordonator al colecțiilor SF și fantasy ale editurii Paladin. Mi-a atras atenția chestia asta: O notă proastă pentru traducere (Andrei Dosa), mi-a părut grăbită, neglijentă, fără prea mare tragere de inimă, nu știu dacă motivul este „sîntem plătiți prost, muncim prost” sau pur și simplu atît poate omul.

Mi-am dat seama la un moment dat că știu cam pe unde ar fi Zalăul doar pentru că toată lumea știe că e o localitate fictivă dintr-un județ mitic, iar criptogeografia e interesantă. Însă mi-am dat seama la un moment dat că există un anti-Zalău în țara asta: Fălticeni, județul Suceava. Teoretic, ar trebui să fie un orășel de care n-a auzit mai nimeni. E în nordul țării, departe de orice obiective importante și are doar 25.