Acum vreun an sau doi făcem parte dintr-un grup de traducători de pe Facebook.

Citeam „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson (Editura Trei, traducere de Ana-Veronica Mircea) când am avut discuția asta:

Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu.

Acum câteva luni bune, pe când eu eram la corectură și colegul la traducere, ne vine un proiect plin-ochi de texte care urmau să apară pe un site.

Am fost sâmbătă la lansarea cărții „Șaman” de Kim Stanley Robinson.

Colega: eu știu că e un cuvânt bun pentru „preot”

După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri).

Aveam Ubik de Philip K. Dick în bibliotecă – Nemira, ediția a doua revizuită din 2006, tradusă în 1994 de Ștefan Ghidoveanu (al cărui nume îmi suna ușor cunoscut).

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului.

Că tot a venit sfârșitul anului, în care ne aducem aminte de bune și de rele, de greșeli și reușite, vreau să vă povestesc un episod de acum câteva luni, care e amuzant acum, dar la vremea respectivă n-a fost.