Acum vreun an sau doi făcem parte dintr-un grup de traducători de pe Facebook. Într-o zi, a venit cineva și a întrebat, „Ce-i aia d20? Că-mi apare aici într-un text.” A dat context și de toate – era ceva care ținea de probabilitate. „Ah, d20,” i-a răspuns altcineva repede. „Ăsta e un zar folosit în Dungeons & Dragons, are 20 de fețe. Dar e o chestie virtuală, pentru că n-ai cum să ai așa ceva în realitate, îți dai seama.

Citeam „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson (Editura Trei, traducere de Ana-Veronica Mircea) când am avut discuția asta: Eu: Traducerea e în mare parte ok, dar m-am săturat să văd „nervous” tradus cu „nervos”. Fata e la primul bal, se preface că e nobilă și, „Încă mai era nervoasă, dar momentul de panică trecuse.” Mă, nu-i nervoasă, are emoții. N-are niciun sens să fie nervoasă. El: Mai demult, prin cărțile cu temă istorică, unii traduceau „raped” cu „răpită”.

Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu. Bine, și-ar face-o ei, dar faimoasa disciplină romană s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unor probleme ne-istorice care există în serie ca să aibă scenariștii pe ce să construiască acțiunea. Pentru personajul Decebal, e șansa perfectă să sădească haos. Pentru personajul Traian, e șansa perfectă să demonstreze că e mare împărat care rezolvă tot.

Acum câteva luni bune, pe când eu eram la corectură și colegul la traducere, ne vine un proiect plin-ochi de texte care urmau să apară pe un site. Nu articole, ci bucăți de texte – butoane, mesaje de eroare, mesaje care-ți spun ce trebuie să faci sau ce opțiuni ai, bucăți de frază care se combină între ele. Pentru cei care n-au avut șansa de a traduce software, jocuri, site-uri și alte asemenea, o explicație: noi nu primim jocul, site-ul sau programul, ci doar textele care vor apărea acolo, puse într-un tabel de Excel, cu etichete și, dacă avem mult noroc, cu comentarii ca să știm ce sunt.

Am fost sâmbătă la lansarea cărții „Șaman” de Kim Stanley Robinson. Kim Stanley Robinson nu era pe acolo, poate pentru că e un scriitor de talie internațională care e destul de greu de adus la capătul pământului fără niciun motiv relevant, așa că lansarea era ținută de doi fani SF și o persoană de la editura Nemira (cartea fiind publicată, evident, la Nemira). Din câte am înțeles, „Șaman” e despre o comunitate primitivă în care oamenii își fac arme, se fac șamani, pictează peșteri și alte asemenea.

Colega: eu știu că e un cuvânt bun pentru „preot” Colega: dar nu-mi vine Colega: nu duhovnic eu: părinte? Colega: grrr ce mă chinuie Colega: nu eu: popă? Colega: nu Colega: ceva ce ar zice un preot Colega: așa, bisericesc Colega: nu găsesc în dex Colega: gen pastor Colega: dar nu pastor eu: din câte știu, se părintesc unul pe celălalt eu: sau unii pe alții, mă rog. Colega: da, dar mai e un termen

După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri). Eu: 大丈夫 Eu: E cuvântul meu japonez favorit în clipa de față. Eu: „daijoubu” Eu: OK, bine, în regulă. D: Adică moarte la locul de muncă?

Aveam Ubik de Philip K. Dick în bibliotecă – Nemira, ediția a doua revizuită din 2006, tradusă în 1994 de Ștefan Ghidoveanu (al cărui nume îmi suna ușor cunoscut). Pentru că Eftimie zicea că e mișto și am presupus că vorbește de varianta tradusă – și am mai auzit recomandarea și la alții. Am dat de un roman aproape neinteligibil pe alocuri, plin de ciudățenii lingvistice. Nu din cauza lui Philip K.

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte. Povestea lui Genji a apărut în contextul acesta axat pe poezie, pe rafinament, în care oamenii „de bine” aveau o vastă cultură literară și puteau compune versuri, cita poezii și face referiri subtile și sugestii rafinate fără prea mare efort.

Că tot a venit sfârșitul anului, în care ne aducem aminte de bune și de rele, de greșeli și reușite, vreau să vă povestesc un episod de acum câteva luni, care e amuzant acum, dar la vremea respectivă n-a fost. Se face că aveam un moment de respiro în mijlocul zilei și voiam să ard niște energie între două proiecte, așa că am intrat în jocul pentru care traduc și eu.