Reîncepe un curs fain, gratis, pe care l-am făcut anul trecut. E cursul care mi-a plăcut cel mai mult din câte am terminat pe Coursera, chiar merită: A Beginner’s Guide to Irrational Behavior. E despre modul în care oamenii iau anumite decizii – care nu sunt tocmai cum te-ai aștepta, despre momentele în care trișatul ni se pare ok, despre oameni cinstiți care se poartă în moduri nu foarte cinstite și alte chestii de-astea.
Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată. (pentru vorbitorii de engleză, seria e disponibilă la un preț foarte mic pe Amazon, vreo 7 dolari pe hârtie, vreo 12 dolari pe Kindle)
Am o prietenă care face mărțișoare. De-alea mici, discrete. Se duce, cumpără fire de mătase și face cu ele tot felul de chestii interesante. Anul ăsta a făcut niște steluțe minuscule în 8 colțuri înfășurate în mătase, mai mici de un sfert din unghia mea. Mi-a trimis și mie, a trimis și în alte țări, și pe alte continente, și ne-a trimis și felicitări de 1 martie, desenate de sora ei. Care e artistă și face ilustrații pentru diverse cărți pentru copii.
În 1950, când calculatoarele erau într-o fază de început, lumea își punea veșnicele întrebări filozofice de început de tehnologie. În cazul de față, una dintre întrebări era: pot mașinăriile să gândească?
Azi o prietenă a adus vorba de femei în știință/politică/etc. Așa că am pomenit-o pe Mitchell Baker, tipa care e la vârful Fundației Mozilla (Mozilla ca în „Mozilla Firefox”).
Am auzit multă lume zicând că e greu, e o corvoadă, e dificil, e o bătaie de cap inutilă să scrii cu diacritice.
Un comentariu al situației politice din România făcut de o prietenă:
Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.
][1]
Jucam World of Tanks. O hartă. Cinșpe jucători de partea mea (cu mine cu tot), cinșpe de partea cealaltă. Tancuri de toate felurile. După o vreme știi cum se mișcă fiecare, dacă trebuie să te ferești să fii atins de proiectilele celorlalți ca de drac, sau dacă poți să stai calm în mijlocul drumului și să tragi lejer în alții care trag cu disperare-n tine și de-abia te zgârie.
Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă).