Inițial nu voiam să scriu o postare întreagă despre o carte neimpresionantă pe care am citit-o recent, dar mi-am dat seama că se pretează foarte bine pe vreo două teme care mă preocupă de mai multă vreme și pe care probabil le-am mai pomenit, dar le reiau.
Faptul că social media s-a umplut de influenceri, companii și reclame a propagat mentalitatea în care numerele sunt cel mai important lucru, iar cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Devine din ce în ce mai greu de văzut că viralizarea e de fapt un lucru rău, cu excepția cazurilor în care ești o companie, iar postarea virală e o reclamă.
Vă urez o zi fericită a înjunghierii lui Iulius Cezar! Fie ca toate asasinatele voastre politice să fie făcute cu pumnalul în mână și să deschidă calea spre un imperiu mai bun decât republica! Iar dacă voi sunteți cei înjunghiați, fie ca numele vostru să dăinuie timp de milenii!
Din când în când uit că ceea ce mie mi se pare clar și bine cunoscut s-ar putea să nu fie. Că Shakespeare făcea multe glume murdare în piese. Că japoneza și chineza nu seamănă când sunt vorbite. Ce o identitate de gen și ce nu e.
Chiar dacă nu sunt mereu la curent cu cele mai noi și interesante lucruri, de ceva timp încoace tot aud de seriale ca „Guardian” și „The Untamed” (2019), care se bazează pe romane chinezești de acțiune/aventură + dragoste.
Limbile sunt în continuă schimbare, iar cuvintele își modifică sensul de-a lungul timpului. Nu prea ai ce face decât să te ții tare în șa, să te bucuri de unele neologisme, să fumegi și să spumegi împotriva unor tâmpenii și, în cele din urmă, să accepți.
Clarkesworld, una dintre cele mai mari reviste de povestiri scurte science fiction și fantasy, a anunțat că nu va mai accepta povestiri noi o vreme. Motivul nu e greu de ghicit: au fost invadați de povestiri „scrise” de AI.
Sunt cinci luni de când Nemira publică manga în imprintul Nezumi și par gata să-și extindă colecția.
Preferatele mele sunt monografiile. Cărți întregi despre un singur subiect, rezultatul unor cercetări amănunțite. Îmi place detaliul. Îmi place lunga respirație, faptul că autorul nu se grăbește, ci are tot timpul să scrie despre ceva ce l-a preocupat îndelung.
Săptămâna asta am început să recitesc „The Sandman”, seria de benzi desenate scrise de Neil Gaiman între 1989-1996. 75 de numere publicate lunar de DC Comics (mai târziu, Vertigo, un imprint) și strânse în timp în 10 volume de romane grafice care au făcut istorie și care acum sunt în curs de ecranizare, cu primul sezon scos de Netflix făcând deja furori.