Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit.
Hai să vă povestesc una personală, da’ puteți s-o dați și mai departe dacă vreți.
E un an un pic deprimant și nu prea am chef să scriu postări lungi și gândite. Scurte și gândite e mai greu. Iar negândite, nu văd rostul.
În perioada asta sunt în Sfântu Gheorghe (Covasna), din varii motive. Viața într-un oraș mic e mai liniștită, tipurile de mâncare pe care le poți cumpăra, mai puține, iar regulile legate de pandemii mai puțin respectate.
Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române.
Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale.
Văd că se tot discută dacă se deschid școlile în toamnă și se fac tot felul de scenarii în funcție de numărul de cazuri. N-am chef să scriu o postare mai lungă pe tema asta, dar sunt câteva lucruri la care mă gândeam:
Încă de prin iarnă, când încă ne deplasam fără griji pe unde voiam, maică-mea m-a anunțat că s-a deschis un restaurant nou în Sfântu Gheorghe, care pare interesant și unde „trebuie neapărat să mergem când vii pe aici”.
Mihai Iovănel a publicat în Scena 9 o listă de romane lungi, pentru că prea se plânge lumea că un film de trei ore e prea mult. Vă recomand s-o citiți, e mișto.
N-am avut niciodată talent la lucru manual. Pe tot parcursul școlii m-am considerat deosebit de nepricepută și după nu mi-am bătut capul. Bunică-mea tricota. Un frate de-ai bunicului făcea goblenuri. Maică-mea știe să croiască un pic, să croșeteze și să tricoteze (deși nu prea are răbdare). Taică-meu știe să croiască un pic. Eu… eu nimic.