Cărți de colorat și alte hobby-uri „de copii”

Acum o vreme erau tare la modă cărțile de colorat pentru adulți și m-au atras și pe mine unele, măcar ca idee, chit că am constatat că nu erau chiar pe gustul meu ca hobby, până la urmă.

Am auzit multă lume spunând că e o tâmpenie, că au dat adulții în mintea copiilor. Înțeleg de ce – suntem obișnuiți să vedem doar copiii făcând anumite lucruri.

Poza originală, plan întreg.

Pe de o parte, asocierile între o activitate și un anumit grup (copii, femei, tineri etc.) sunt utile, pentru că ne sugerează ce ne-ar putea plăcea și ce le-ar putea plăcea și altora. Jocurile cu cuburi sunt mai degrabă pentru copii, femeile sunt mai interesate în general de produse cosmetice, în cluburi se strânge mai degrabă tineretul. Dacă vrei să faci ceva și nu știi exact ce, ai un număr de opțiuni care se adresează celor dintr-o categorie sau alta din care faci și tu parte. Dacă vrei să faci o activitate de grup, ai mai multe șanse cu una consacrată.

Pe de altă parte, asocierile și limitează. Când eram în gimnaziu, mi-aș fi dorit să merg să joc Age of Empires II în rețea cu băieții, dar erau băieți, iar eu eram timidă, așa că nimeni nu și-a pus vreodată problema să mă invite, iar eu n-am avut curajul să mă auto-invit. „Călătoriile lui Gulliver” are pitici și uriași, pe care-i asociem cu literatura fantastică pentru copii, așa că o capodoperă a satirei din secolul 18 a ajuns trimisă pe raftul pentru cei mici. Faptul că tricotatul e treabă de bunicuță feminină m-a oprit multă vreme din a încerca să tricotez. Și tot așa.

Dar potențialul și sensul unui lucru nu sunt date doar de o astfel de asociere.

Contrast mărit, sepia, plan întreg.

De exemplu, benzile desenate erau odată considerate a fi doar pentru copii – aveau imagine, aveau și text, erau relativ abordabile, iar ceea ce se făcea în domeniu nu era tocmai o capodoperă a literaturii universale. Dar apoi au început artiști și scriitori talentați să pătrundă în domeniu și să apară și acolo cărți valoroase scrise pentru un public adult – cum ar fi „Maus”.

În ce privește sensul, el e personal. Nu e mereu bine exprimat de cei care-l simt, poate pentru că majoritatea oamenilor nu stau să-și analizeze preferințele și gândurile la nesfârșit, așa că nu vor putea să răspundă în detaliu la întrebări gen, „Ce-ți place așa de mult la treaba asta?” Dar faptul că n-au exprimat în cuvinte o preferință în așa fel încât să fie înțeleasă de cineva care nu are preferința respectivă nu înseamnă că e mai puțin validă.

Ce vreau să spun prin sens? Hai să nu luăm cărțile de colorat, ci o activitate mai familiară tuturor: jocul cu mingea. Jocul cu mingea e plăcerea de a alerga și de a fi îndemânatic. E entuziasmul întrecerii. E socializare, dacă te joci cu mingea alături de alții – bucuria de a te distra cu prietenii la un meci în parc. La un nivel mai înalt, și poate mai degrabă ca spectator, e performanță și e strategie. În același timp, jocul cu mingea e și o trimitere la copilărie, o activitate care a fost a noastră toată viața și care are toate avantajele unei familiarități confortabile și iubite. În ciuda faptului că e relativ simplist, are conotații atât de puternice pentru atât de mulți oameni încât sunt șanse mari ca atunci când deschizi un canal de sport să vezi pe cineva jucându-se cu mingea.

Contrast enorm, alb-negru, plan american.

Iar la nivel personal nu contează dacă nu ești foarte performant și profesionist dacă vrei să te joci cu mingea; nu trebuie să fii Bruno Fernandes ca să joci fotbal cu prietenii sau dacă vrei să arunci o minge în sus și apoi s-o prinzi. Există o plăcere în a face lucruri pentru că sunt distractive.

Alte lucruri sunt mai nișate, evident. Că tot am povestit de tricotat la un moment dat – tricotatul e un mod de a face ceva repetitiv cu mâinile și e foarte relaxant pentru mine, deși înțeleg frustrarea și nerăbdarea altora. Îmi amintește de bunică-mea, care a murit acum câțiva ani și care era o femeie remarcabilă și tăcută, care mă invita pe la ea să stăm în liniște împreună pentru că niciuna dintre noi nu vorbea prea mult; ea tricota repede și cu un talent extraordinar, deși mi-a spus odată că mama ei era și mai bună decât ea (nu cred, imposibil). Tricotatul e ceea ce mi-a demonstrat că nu sunt absolut incapabilă de orice ține de lucru manual, spre deosebire de ce am crezut multă vreme. E și activitatea care mi-a arătat cât de îmbătătoare e senzația de a face un obiect cu mâna ta. E plăcerea firelor colorate – nu sunt capabilă să desenez lucruri frumoase, dar îmi place să le văd. Nu știu; sunt multe lucruri la mijloc acolo. Poate că simt ce simțea și bunica, sau poate că nu. Nu m-am gândit să o întreb.

Revenind la colorat.

Accent pe culori, plan american.

Coloratul e o altă acțiune creativă repetitivă și simplă, iar unii dintre noi avem nevoie de așa ceva. E un pic de artă, dar nu atât de mult încât să te consume, iar dacă vii de la muncă obosit și stresat, parcă nu vrei să faci încă ceva obositor mental.

Dar chiar dacă pare simplist, deoarece ce fac copiii e simplist, domeniul în sine are un potențial mai larg decât pare atunci când ai de-a face doar cu puștime de școală primară. O pictură nu e doar formă, e și culoare, iar alegerea culorilor e un demers artistic în sine. Lumini, umbre, nuanțe, fiecare alegere duce la un alt rezultat, cu alt impact asupra celui care privește. Chiar și înainte de moda cărților de colorat pentru adulți, vedeam uneori coloriști în acțiune, uneori menționați pe coperta benzilor desenate americane, alteori amatori care colorau pagini de manga, pentru că benzile desenate ale japonezilor sunt alb-negru, lăsând loc de desfășurare fanilor care vor să se distreze. Recunoșteai după stil și amatori absoluți/copii, dar și oameni cu experiență, de care era clar că știau ce făceau.

Cei care colorează sunt de obicei amatori? Da, evident. e posibil să nu facă tocmai artă de top? Da, evident. Dar nu văd problema. E ok să fii amator complet și să te joci – cam cum sunt eu cu pozele și cu apăsatul pe butoane ca să editez imagini până obțin ceva ce-mi place. Poate că lucrurile respective au un sens, poate că destresează, te fac să te simți un pic mai mulțumit cu tine, îți permit să respiri într-o lume în care ești bombardat constant cu cererea să fii atent, să lucrezi, să răspunzi, să interacționezi, să ai păreri despre subiectele zilei.

Nu e nimic rău în a avea un hobby doar pentru asta. Odihna, fie fizică, fie mentală, fie ambele, e o realizare în sine. Nu trebuie să fii expert, să fii util, să faci ceva care să Merite tot timpul. Uneori e suficient și să ai grijă de tine.

În ce privește „tâmpenia” lumii moderne, aș spune că nici nu pornește, nici nu e demonstrată de colorat sau de alte hobby-uri simple, ci de grabă. Graba de a reacționa, graba de a vorbi, graba de a trece de la una la alta. Nu citim articole, ci doar titluri, ne uităm pe diagonală la ce se spune, sărim de la un serial la altul, de la o știre la alta, ne documentăm din jumătate de articol de pe Wikipedia și vrem să fim experți la minut.

Înțelepciunea presupune să fii mai lent, să fii deschis să asculți ce ți se spune înainte să-ți formezi opiniile. Contează analiza, să intri adânc într-un subiect și să vezi ce-ți spune – pentru că nu doar anumite lucruri sunt profunde și pot să-ți spună lucruri interesante, ci cam toate, dacă stai să le vezi în profunzime.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.