Roxana-Mălina Chirilă

Cu o forță subtilă, deosebită, dar puternică, acest roman dărâmă așteptările cititorilor în materie de literatură. Sau, desigur, le-ar dărâma, însă tristul adevăr face ca literatura de o reală calitate să nu mai aibă priză la publicul captivat de cotidianul minor al „jobului” și al rețelelor de socializare care nu acceptă profunzimea, ci doar satisfacția imediată ce le permite să reziste în fața vicistudinilor vieții într-un entertainment sisific, care îi zdrobește precum un bolovan cu plictisul propriei existențe.

Ca în fiecare an, vreau să vă reamintesc că, dacă vreți să scrieți un roman, acum e momentul. Există o comunitate foarte mare de oameni care-și propun să scrie cel puțin 50.000 de cuvinte în noiembrie și se întâlnesc pe site-ul NaNoWriMo („National Novel Writing Month” = luna națională de scris un roman, doar că momentan e internațională).

Primul mit e că scriitorii se nasc, nu muncesc ca să învețe să scrie. E o idee atractivă, dar falsă. E atractivă pentru că ne spune că există un domeniu în care umblă câinii cu covrigi în coadă, mai ales dacă te naști cu aplecare spre spus povești.1Apropo de articolul lui George Damian: e foarte amuzant, pentru că Eftimie povestește cum a învățat jurnalism de la ziariștii de modă veche din Brașov și a muncit mult până să scrie … Continue reading

Citeam articolul ăsta la Dorin, care vine cu niște idei interesante despre motivele pentru care tinerii nu vor să se angajeze, iar România n-are un Bill Gates.

În al doilea roman al lui Ovidiu Eftimie, „Bacalaureat”, ne reîntâlnim cu subinspectorul Petre Popescu, care a fost dat afară din SRI pentru că a luat o șpagă când a călătorit prin timp în cadrul unei misiuni, iar acum își face veacul pe la poliția din Cornești, această localitate de care n-a auzit nimeni.

Am aflat azi că o prietenă, bolnavă de scleroză multiplă, și-a pierdut pensia din care trăia, dar și-a păstrat obligația de a cotiza la pensiile speciale ale scriitorilor români și la mărețele proiecte ale Uniunii Scriitorilor. A scris o grămadă de poezioare pe net de-a lungul anilor, iar cei de la Herg Benet le-au publicat într-un volum.

Regula numărul unu: indiferent la ce ai lucrat și cât de bine ți-ai făcut treaba, va veni cineva care să spună că traducerea nici nu se compară cu originalul.

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte.

Înșiruirea de mai jos nu e în vreo ordine anume – e după cum îmi aduc aminte de locuri. Lista e conform gusturilor mele, adică nici prea picant, nici prea gras, nici prea în zona arabă.

1. Câte un fluture de noapte care zboară pe tot tavanul bucătăriei și nu se lasă prins.
2. Când mă trezesc obosită, am de lucru peste weekend, îmi fac curaj să mă apuc de treabă și pică serverul de muncă.
3. Când ajung în stația de autobuz fix atunci când cel pe care voiam eu să-l iau pleacă din stație.
4. „Am încuiat ușa? Da… nu.. am încuiat-o, sigur. Niciodată n-am uitat-o descuiată. Să mă întorc să verific?…”
5. Lipsa reluării pronumelor: „ Printre acești agenți amintim pe” – ori „îi amintim pe”, ori „le amintim pe”, în funcție de sexul persoanelor. Știu, știu, e o chestie minoră, dar mă sâcâie.
6. Oamenii care se plâng de maneliști că ascultă muzica la maximum, după care se duc și ascultă Metallica la maximum.
7. Faptul că autocorrectul din Chrome nu recunoaște cuvântul „sâcâie” și mi-l subliniază.
8. Senzația că știu cuvântul perfect pentru un lucru, îmi stă pe limbă, dar nu mi-l amintesc. (li se întâmplă și altora)