O chestie pe care am constatat-o e că, atunci când un om se pune pe scris, are impresia că sufletul lui se reflectă de pe pagina respectivă. De aceea, orice critică adusă textului e luată ca un fel de critică anti-el, pentru că nu-și dă seama exact cât de puțin din persoana lui e vizibilă de acolo.
Ziceam alaltăieri că un husky năpârlește atât de mult încât scoți de pe el pungi întregi de blană. Așa că, dacă ai un spirit întreprinzător, te poți întreba de ce să nu faci haine din „lână” de husky, dacă tot se poate. Și de ce nu s-au crescut câini special pentru asta, dacă tot se poate.
Eu: Să știi că husky lasă la blană când năpârlesc…
La ce rată de abandon școlar avem, la ce rezultate au fost în anii trecuți, parcă te-ai fi așteptat să mă obișnuiesc deja cu ideea că e dezastru în educație. Dar nu. Rezultatele de anul ăsta m-au luat șocat, m-au lovit ca un pumn în stomac. Dezastrul de la bac din 2017 e o rușine națională.
Am trecut zilele astea prin Sf. Gheorghe, care încearcă să devină primul oraș pur pietonal al țării. Una dintre străzile principale s-a transformat într-o pietonală sub formă de L, apoi o altă stradă importantă din zonă a devenit cu sens unic, apoi alte câteva străzi au ajuns în lucru și în lucru au rămas. Practic, în momentul de față e mai ușor să străbați orașul la pas decât la volan.
Am văzut iar, pentru a nu știu câta oară, una dintre listele comparative cu ce fac oamenii de succes, versus ce fac cei cu mai puțin succes. Două chestii din listă mi-au atras atenția:
„În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.
Am tot auzit de seria „Outlander” de Diana Gabaldon și îmi cam făcea cu ochiul prin librării, mai ales când am auzit premisa: o asistentă medicală din 1945 se întoarce în timp în 1743, când scoțienii tocmai se apucă să susțină un pretendent la tronul Angliei. Și traducerea de la Nemira, „Călătoarea”, părea în regulă, iar cartea fizică e frumoasă.
Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă.
Am văzut de curând un articol la Krossfire, despre cum rar e omul capabil să tragă apa la toaletă la spital. Chestie care mi-a adus aminte de două faze pe care le-am pățit și eu.