Roxana-Mălina Chirilă

Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

Nu cred că e un secret pentru nimeni că anii de facultate și de masterat m-au dezamăgit enorm. De exemplu, nu știu care a fost eminența cenușie care a decretat că studenții de anul I de la masteratul de studii culturale britanice vor face cursurile de anul II, urmând să le facă pe cele de anul I de-abia în anul următor – însă mișcarea n-a fost de natură să mă impresioneze pozitiv.

Nu mi se întâmplă des să-mi dau seama din primele pagini ale unei cărți că vreau s-o pun pe „raftul” favoritelor. Se întâmplă ca o poveste să înceapă foarte promițător și să se piardă pe parcurs; se întâmplă și să pară mai interesantă din rezumat decât e de fapt; sau ca, dimpotrivă, ceva care nu pare să ducă nicăieri să se lege într-un mod surprinzător de bun.

În mod normal, dacă ai vrea să te duci și să discuți cu niște vârfuri intelectuale, ai putea să dai o raită prin universități, pentru că acolo se strâng oamenii care-și dedică viața studiului. Acolo găsești doctoranzi care se specializează în tot felul de lucruri complicate, acolo găsești profesori care s-au specializat deja în tot felul de lucruri complicate și acum se ocupă cu cercetarea, acolo au loc schimburi de idei, acolo se fac proiecte interesante, acolo educația e pe primul loc.

Săptămâna trecută, cei de la ICR Podcast au primit o provocare: să numească 5 cărți din literatura universală care ar merita băgate în programa școlară la limba română (acolo unde se face și Salinger, deci).

Într-o vreme îmi plăcea să merg prin oraș și să fac poze. Din păcate, Brașovul nu mă inspiră deloc, așa că n-am mai făcut mișcarea asta de multă vreme. În schimb, dacă îmi cad ochii pe ceva ciudat, scot telefonul și fac o poză.

Am avut o discuție destul de interesantă de curând, dar se va pierde în câteva zile în arhivele Facebook-ului, acel loc unde nimic nu e de găsit decât atunci când nu-l cauți.

Mi-a trecut azi prin fața ochilor cineva care comenta că nu știu cine e atât de nebărbat încât a ajuns să-i cumpere absorbante gagicii. Acuma, din punctul meu de vedere, absorbantele sunt cam ca hârtia igienică: le iei pentru că e nevoie, dar nu stai să te gândești la utilizări în momentul în care le pui în coș. În plus, nu există metodă mai clară pentru un tocilar să demonstreze că are o gagică acasă decât cumpăratul de absorbante. Prezervativele nu se pun, pentru că se cumpără și din exces de speranță.

„Ready Player One” e o carte despre jocurile și filmele anilor ‘80 și despre dragostea față de cultura geek a acelui deceniu. E plină-ochi de tot felul de referințe la jocuri de pe console Atari (și alte console timpurii), la filme ca „Înapoi în viitor”, seriale ca „Doctor Who”, Monty Python și câte și mai câte – de obicei, doar pomenite sau explicate pe scurt, fără să trebuiască să știi ceva de acolo în profunzime.