Dacă aș fi foarte faimoasă în România (spoiler: nu-s), mi-aș ruga fanii/cititorii/ce-or fi-i să nu se ia de oameni, chiar dacă oamenii respectiv se iau de mine. Sau, dacă simt nevoia să vorbească, să nu fie nepoliticoși.
Cei care mă cunosc știu că nu prea le am cu filmele și că de cele mai multe ori răspunsul la întrebările care încep cu „Ai văzut…” e „nu”. Așa că bănuiesc că nu surprinde pe nimeni că nu auzisem de Jean-Luc Godard și de filmele lui. În plus, nici cu francezii n-am prea avut tangențe (dincolo de Jules Verne, Alexandre Dumas (tatăl) și Arsène Lupin).
Lumea e obositor de complexă și soluțiile nu sunt sigure, corelațiile nu sunt clare.
Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,
Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,
Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,
Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,
Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,
Nu cred că e un secret pentru nimeni că anii de facultate și de masterat m-au dezamăgit enorm. De exemplu, nu știu care a fost eminența cenușie care a decretat că studenții de anul I de la masteratul de studii culturale britanice vor face cursurile de anul II, urmând să le facă pe cele de anul I de-abia în anul următor – însă mișcarea n-a fost de natură să mă impresioneze pozitiv.
Nu mi se întâmplă des să-mi dau seama din primele pagini ale unei cărți că vreau s-o pun pe „raftul” favoritelor. Se întâmplă ca o poveste să înceapă foarte promițător și să se piardă pe parcurs; se întâmplă și să pară mai interesantă din rezumat decât e de fapt; sau ca, dimpotrivă, ceva care nu pare să ducă nicăieri să se lege într-un mod surprinzător de bun.