Roxana-Mălina Chirilă

Problema când iubești ceva e că-ți pierzi puțin rațiunea și obiectivitatea în privința acelui lucru. Pui acel ceva pe un piedestal, te învârți în jurul lui, încerci să-i ascunzi defectele (sau să i le scuzi), încerci să-i arăți părțile bune și să-i îmbii pe ceilalți ca să vadă și ei acel ceva extraordinar pe care-l vezi tu. Și uneori, pentru că ești îndrăgostit, dai un pic în penibil. Exagerezi. Vezi motive de dragoste în tot felul de nișe minore ale acelui ceva de care ceilalți se interesează prea puțin.

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest.

Vorbesc cu maică-mea la telefon și la un moment dat abordează subiectul de care mi-era frică.

A fost odată, demult, demult, înainte de shoguni și samurai, înainte de ceremonia ceaiului și înainte să se lupte lumea cu katane, înainte să existe ninja și înainte să se discute de seppuku (harakiri), de bushido sau karate…

Zilele astea se discută programele școlare obligatorii și se pare că cei de la minister vor să scoată latina. Șoc și groază! Disperare! Distrugerea culturii naționale! Distrugerea valorilor! Văleu!

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte.

Nu vreau să spun că planetele deșertice mă pun pe gânduri, dar Luke Skywalker locuia printre dune de nisip. Anakin Skywalker locuia și el tot printre dune de nisip. Gagica nouă e și ea tot dintre dune de nisip. Luke Skywalker n-avea tată. Nici Anakin Skywalker n-avea tată. Nici gagica nouă n-are tată (nici mamă, e drept) – și n-are nici nume de familie. Acuma, nu vreau să insinuez nimic, dar începe să mi se pară că blazonul Skywalkerilor ar putea fi o dună de nisip.

Că tot a venit sfârșitul anului, în care ne aducem aminte de bune și de rele, de greșeli și reușite, vreau să vă povestesc un episod de acum câteva luni, care e amuzant acum, dar la vremea respectivă n-a fost.

La facultate am făcut tot felul de ciudățenii în materie de literatură japoneză. Am citit cărți pline de scârboșenii, de sinucideri, de bătrâni care pipăiau tinere, de indivizi care încercau să-și ucidă copiii, de îndrăgostiți care se sinucideau împreună, piese de teatru No absolut neinteligibile și câte și mai câte. Așa că, deloc surprinzător, timp de câțiva ani n-am prea avut chef să cumpăr noi cărți japoneze.

Acum mulți ani, am citit o carte de Osho publicată la Editura RAM. Nu mai țin minte cine a tradus-o, pentru că am o memorie ca o sită când e vorba de nume, dar țin minte că am dat peste un pasaj care suna cam așa (îl aproximez din memorie):