Am primit azi pe mail o înștiințare cum că va avea loc o „tabără de artă divină inițiatică” în octombrie la Herculane (12-18 octombrie 2012). Acuma, șansele să mă duc pe acolo sunt destul de slabe, că pe lângă faptul că m-am lăsat de curs nici nu sunt în țară în perioada respectivă. Dar o s-o iau ca pe o ocazie să povestesc puțin despre artă, viziunea lui Gregorian Bivolaru asupra artei și despre inițierea în artă pe care o promit aceștia participanților.

Ca mic „teaser” o să vă spun că inițierea în artă presupune ca artistul să-și controleze publicul. Pe deasupra, artistul crează „conștient” într-un mod care ucide arta din fașă – cel puțin în ce privește un număr de artiști pe care-i cunosc, tehnica lui Grieg e imposibil de urmat cu rezultate bune. De ce? Pentru că Gregorian Bivolaru nu e nici artist, nici nu le are cu istoria sau teoria artei, dar dă impresia că știe care e faza.

Am fost și eu pe la cursurile faimoasei noastre „școli de yoga” vreo 7-8 ani de zile (depinde cum îi numeri). Eu mă dusesem pentru yoga, înainte să devină MISA scandal național, când încă habar n-aveam că se pune problema de vreun sex în grup, de vreo chestie cu urină, sau că urâtul ăla din poza de pe peretele sălii de curs avea vreo legătură cu subiectul.

Mă duceam în fiecare joi, cu rucsacu-n spinare, pătura la mine. Ajungeam la sală, făceam încălzirea, mai o postura lumânării, mai o meditație. După care niște lecții teoretice, despre o postură nouă (podul de jos, poate), sau despre codul etic și moral… să nu furi, să nu minți, chestii d-astea la îndemâna oricui și de bun simț.

O povestire pe care am scris-o prin 2007, pe vremea când nu prea corectam ce scriam…

În jurul patului

Mergeam pe stradă visător, lăsând picioarele să mă conducă. Fusesem la o petrecere cu colegii de serviciu şi mă întorceam cam ameţit de băutură, filozof şi pierdut în gânduri. Soţia mea ştia că urma să vin doar a doua zi, iar eu mergeam spre casa amantei mele, al cărei soţ, prietenul meu cel mai bun, era plecat din oraş. Pe când intram pe uşă, mă gândeam că locuiam în acelaşi tip de apartament, în blocuri identice. Chiar şi mobila semăna. Singur în casă, m-am dus în dormitor, m-am dezbrăcat şi m-am întins provocator pe pat, aşteptând-o, gândindu-mă la încântarea pe care urma să i-o trezesc. Chiar căutam în minte cuvinte înnebunitoare… Ezitam între „Doreste-mă tare” şi „A fi sau a nu fi în tine”. Am menţionat că eram cam pilit, nu?

Cheia de la intrare s-a răsucit în uşă, iar o voce masculină, mult prea bine cunoscută mie, a răzbit până în dormitor:

– Eşti sigură că nu e nimeni acasă?

Odată, demult, am avut de tradus o poezie pentru un curs de literatură irlandeză…