Acum câțiva ani, eram cu o amică prin București. Ea voia să ajungă de la Universitate la Institutul Cervantes, eu mergeam cu ea pentru că n-aveam nimic mai bun de făcut. Ea, bucureșteancă la origine, eu proaspăt sosită în capitală. „Oare de ce-i zice strada Batiștei?” s-a întrebat ea. M-am uitat la numele străzii și am dat din umeri. „Păi,” am zis eu, „probabil că ea era strada Batistei – poate cineva broda batiste pe aici.

Există un anumit loc din România care e atât de grozav încât e singurul care contează. Există oameni care locuiesc acolo și care n-au auzit că ar fi alte orașe în afara urbei lor. Acel loc este Bucureștiul. La fel cum SRI-știi pot fi recunoscuți pentru că-s singurii care sună de pe un număr secret, bucureștenii pot fi recunoscuți pentru că sunt singurii care postează reclame la evenimente fără să specifice în ce oraș se țin.

Mai demult, când citeam Între Orient și Occident, de Neagu Djuvara (v-aș da pagina, dar o am în ediție digitală), am dat peste pasajul ăsta descriind Muntenia/Moldova de sec. XIX: După părerea lui Stanislas Bellanger, care scrie peste câteva zeci de ani, nici la oraş nu erai mai în siguranţă: „Câinii, lăsaţi de multă vreme slobozi, au umplut ţara şi o distrug. Oraşele mari, Bucureşti în primul rând, au fost năpădite de ei.

Ieri am trecut pe la librăria Șt. O. Iosif că auzisem că ar da cărți gratis de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor. M-am uitat o clipă la coada interminabilă care venea din subsol, urca scările și se întindea pe o latură întreagă de clădire, după care am renunțat la ideea de a lua o carte. Mi-era somn și mă durea capul. Nu-s eu foarte bogată, dar îmi permit cărți și un calcul scurt mi-a zis că bucuria de a primi o carte pălea puternic când era pusă în balanță cu statul la o coadă imposibilă.