Stăteam la un moment dat de vorbă cu fosta șefă despre cărți, când mi-a zis cât de mult îi place Rothfuss.

Pentru că tot am pomenit de „Sabia din stâncă” de T.H. White acum 3 zile, revin cu o carte tot despre regele Arthur. Sau, mai exact, despre sora lui, vrăjitoarea Morgaine.

J.R.R. Tolkien e, într-un anumit sens, un scriitor clasic. Nu a inventat multe dintre elementele clasice de fantasy, cum ar fi elfii, piticii, orcii și limbile mistice, dar el a fost cel care le-a popularizat, iar armatele care l-au imitat au avut grijă să le cimenteze bine poziția în gen.

Nu că săptămâna asta am o temă, dar se pare că iar discut despre fantasy clasic, un pic ciudat, care nu e arhicunoscut pe la noi. Mai mult, din câte-mi dau seama, cartea de azi nici nu a fost tradusă la noi.

Artemis Fowl e un băiat de doisprezece ani care nu prea seamănă cu ceilalți copii de vârsta lui. În primul rând, e dintr-o familie putred de bogată, chiar dacă acum averea lor nu mai e ce a fost. În al doilea rând, e un geniu. Și în al treilea rând, e un infractor periculos.

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.

Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones:

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

Într-o zi frumoasă de primăvară, o fată de șaisprezece ani se întâlnește în pădure cu un bărbat călare pe un cal alb. Îl simpatizează puțin, așa că-i acceptă invitația de a merge cu el într-o plimbare.

Există o anumită plăcere în a citi Alchimistul de un Paolo care nu-i Coelho (și nici Paulo), măcar că știi că poți să faci bancuri nefericite pe urmă cu prietenii. Și mai e și o altă plăcere în faptul că Alchimistul ăsta nu e filozofic decât tangențial – e o cărțulie fantasy de felul ei.