Roxana-Mălina Chirilă

fantasy

[11 mar] Cartea de azi: „Numele vântului” de Patrick Rothfuss

Stăteam la un moment dat de vorbă cu fosta șefă despre cărți, când mi-a zis cât de mult îi place Rothfuss. „Cine?” „The Name of the Wind.” „N-am auzit de ea,” am răspuns. „Cum n-ai auzit? E un roman high fantasy super-faimos.” „Nu le știu nici eu pe toate,” am zis. După care am căutat pe net și am văzut că Rothfuss n-a scris prea mult, că e faimos pentru o singură serie, că seria e o trilogie, că a scris din ea doar două volume și cu al treilea tot întârzie de când întârzie și George R.

[23 feb] Cartea de azi: „Negurile din Avalon” de Marion Zimmer Bradley

Pentru că tot am pomenit de „Sabia din stâncă” de T.H. White acum 3 zile, revin cu o carte tot despre regele Arthur. Sau, mai exact, despre sora lui, vrăjitoarea Morgaine. Cartea „Negurile din Avalon”, publicată în 1983, e o reinterpretare a legendei regelui Arthur dintr-o perspectivă feminină și mistică, într-o cheie oarecum neopăgână (e o ironie aici: să scrii despre păgânii vechi ca făcând lucrurile ca păgânii noi – doar că lor le iese magia).

[22 feb] Cartea de azi: „Hobbitul” de J.R.R. Tolkien

J.R.R. Tolkien e, într-un anumit sens, un scriitor clasic. Nu a inventat multe dintre elementele clasice de fantasy, cum ar fi elfii, piticii, orcii și limbile mistice, dar el a fost cel care le-a popularizat, iar armatele care l-au imitat au avut grijă să le cimenteze bine poziția în gen. Tolkien, al cărui nume complet nu-l știe aproape nimeni, chit că-i știu toți inițialele1John Ronald Reuel Tolkien, cu plăcere, a fost profesor de limba și literatura engleză la Oxford și a fost pasionat de limbi, lingvistică și mitologie, de unde și-a tras și inspirația pentru lumea „Hobbitului” și a „Stăpânului inelelor”.

[21 feb] Cartea de azi: „Titus Groan” (seria „Gormenghast”) de Mervyn Peake

Nu că săptămâna asta am o temă, dar se pare că iar discut despre fantasy clasic, un pic ciudat, care nu e arhicunoscut pe la noi. Mai mult, din câte-mi dau seama, cartea de azi nici nu a fost tradusă la noi. Teoretic, „Titus Groan” (publicată pentru prima oară în 1946) e prima carte dintr-o serie dar cel mai des am auzit referiri la serie ca la un întreg: „Gormenghast” de Mervyn Peake.

[10 ian] Cartea de azi: „Artemis Fowl” de Eoin Colfer

Artemis Fowl e un băiat de doisprezece ani care nu prea seamănă cu ceilalți copii de vârsta lui. În primul rând, e dintr-o familie putred de bogată, chiar dacă acum averea lor nu mai e ce a fost. În al doilea rând, e un geniu. Și în al treilea rând, e un infractor periculos. „Artemis Fowl” a fost publicat în 2001, iar autorul Eoin Colfer (care are numele ăsta pentru că e irlandez) a primit câteva premii, a vândut o grămadă de cărți, a devenit cunoscut în întreaga lume și s-a apucat să scrie și alte volume.

Ted Chiang – “Povestea vieții tale” [recenzie]

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine. Ted Chiang scrie destul de simplu și clar, cu o grămadă de detalii tehnice despre lumile create – prima povestire, „Turnul din Babilon”, de exemplu, începe așa:

SF-ul îmbătrânește urât

Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones: SF – literatură științifico-fanastică, axată pe dezvoltări ulterioare are științei și pe lucruri teoretic posibile – călătorii interstelare, roboți, războaie cu clone/genetică, teleportări, extratereștri, chestii.

Vassa și noaptea, de Sarah Porter [recenzie]

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

Graham Joyce – Un fel de basm [recenzie]

Într-o zi frumoasă de primăvară, o fată de șaisprezece ani se întâlnește în pădure cu un bărbat călare pe un cal alb. Îl simpatizează puțin, așa că-i acceptă invitația de a merge cu el într-o plimbare. Douăzeci de ani mai târziu, fata reapare la ușa părinților ei, aproape neschimbată – și povestește cum a fost dusă pe un tărâm supranatural, de unde nu s-a mai putut întoarce. Pentru ea au trecut șase luni, chiar dacă pentru restul lumii au trecut două decenii.

Paolo Bacigalupi – The Alchemist [recenzie]

Există o anumită plăcere în a citi Alchimistul de un Paolo care nu-i Coelho (și nici Paulo), măcar că știi că poți să faci bancuri nefericite pe urmă cu prietenii. Și mai e și o altă plăcere în faptul că Alchimistul ăsta nu e filozofic decât tangențial – e o cărțulie fantasy de felul ei. Într-o lume în care numele orașelor au rezonanțe indiene și în care magia e ușor de practicat a apărut o problemă mare: mărăcinii magici.