Stăteam zilele astea să mă gândesc la tot felul de lucruri legate de propria-mi carieră și mi-am amintit de tot felul de faze când cei din jur n-au prea priceput de ce am luat anumite decizii într-un fel și nu în altul. *** Prima fază a fost când eram la mătuș-mea și i-a venit în vizită un prieten, profesor universitar, cât timp ea era plecată. Eu îmi vedeam de treaba mea, bună ziua, bună ziua, omul s-a pus să facă conversație.

În cazul în care se rătăcește cineva pe aici care nu mă cunoaște, sunt liber profesionist. Lucrez „de acasă” (fizic vorbind, lucrez acasă, lucrez în casele altora, lucrez în cafenele, lucrez în pub-uri, lucrez unde mi se pare mie că stau bine). E un context interesant în care am de-a face cu un număr relativ mare de persoane cu diverse principii și doleanțe. Mai adaug la asta și ce aud de la colegi și prieteni și strâng povești despre colaborări cu duiumul.

Sunt liber profesionist – sau freelancer, cum se spune în ultima vreme de când nu mai avem profesori, ci traineri și nu mai avem directori, ci manageri. Ceea ce dă naștere la anumite confuzii. Tehnic vorbind pot să lucrez oriunde și oricând, ceea ce dă senzația că n-aș lucra decât când îmi poftește inimioara. Mai ales când sunt întrebată dacă sunt disponibilă două ore săptămâna viitoare și pot să plasez cele două ore oricând în timpul săptămânii fără să fie probleme.