După ce am scris articolul precedent despre cum nimănui nu-i pasă ce drepturi de autor au expirat în 2022, mi s-a spus că ceea ce-mi doresc e foarte greu de făcut de instituții. Dar eu nu sunt o instituție, deci nu văd de ce m-aș împiedica în dificultăți.
Dorin spune azi, pe bună dreptate, că nu știm ce opere intră în domeniul public în România în 2022. Academia Română nu se preocupă cu treburile astea, deși poate că ar trebui s-o facă. Multă lume e obișnuită și cu ideea de piraterie, deci ce mai contează dacă ceva e gratis pentru că e pe torente sau pentru că au expirat drepturile de autor?
Suntem în a doua jumătate a lui noiembrie și am descoperit cea mai proastă carte pe care am citit-o sau o voi citi în 2021, pentru că mă îndoiesc sincer că mai dau de vreuna mai rea în următoarea lună. Se numește „#diez” (sau poate „Diez” sau „#Diez”) și e scrisă de Adrian Lesenciuc, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. E scoasă la Editura Creator, care e editura celor care au și site-ul Libris.ro.
Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).
Continui să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:
Există un anumit gen de femei care învârt bărbați pe degete – nu pe toți. Pe unii. Sunt un pic dive și par să aibă o impresie foarte bună despre ele însele și ce merită. Țin minte că am primit un sfat de la una dintre ele să nu mai întreb niciun bărbat dacă e ok să mergem împreună dacă avem aceeași destinație (să zicem un magazin), pentru că orice bărbat va fi încântat de prezența mea. (Acest lucru este fals.)
Rare sunt cazurile în care urăsc o carte, dar „Povestiri de pe Calea Moșilor” de Adina Popescu a reușit să-mi stârnească emoția asta viscerală, plasându-mă ferm în minoritate, dacă e să mă iau după scorul ei de pe Goodreads, care momentan e de 3.83.
Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române.
Nu puteam să dorm într-o noapte și, în timp ce stăteam și mă uitam la tavan, mi-am dat seama că ce mă obsedează la „Trilogia sexului rătăcitor” nu e suferința, nu sunt bolile de care suferă personajele, nu sunt morțile, iubirile tragice, soții abuzivi, drogurile, mănăstirea și cele o mie de mici lucruri care se perindă într-o paradă a durerii întinsă pe trei generații.
Voiam de destul de multă vreme să vorbesc despre ce înseamnă o carte „bine scrisă”, cu un „stil bun”, dar ar fi ieșit un articol extrem de lung pe blog. Așa că m-am înregistrat video.