Dacă vreți să citiți o carte de poezie românească anul ăsta… Și cu asta am redus cu 99% numărul cititorilor. Cum oricum n-o să am 100 de cititori pe postarea asta, treaba mea aici s-a terminat, pot să l_orem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua până la finalul postării._

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Am o prietenă bună care găsește cumva cele mai neobișnuite lucruri – de exemplu, o ediție ilustrată a cărții „Corigent la limba română” de Ion Minulescu, în care ilustrațiile sunt din cu totul alt meci decât textul în sine.

În școală nu-mi plăcea Eminescu. Nici nu-mi displăcea. Mi-era indiferent, pentru că suna bine și nu era dezgustător, spre deosebire de alde Arghezi. Însă era mereu acolo, prea prezent și prea lăudat ca să-mi pun problema de a avea vreo părere despre el. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, iarba e verde, mai e ceva de zis?…

Cărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex.

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii.

URSSA de Sergiu Someșan e una dintre puținele cărți românești scrise în zilele noastre pe care le-am citit cu plăcere și viteză. Nu are pretenții de Literatură profundă, plină de Idei care trebuie digerate de un auditoriu avid după înțelepciunea autorului, ci e literatură menită să fie citită – și deci are ceva plăcut, ușor.

Proporția traduceri/cărți românești e foarte mare (relativ la cea de afară).

Cred că la un moment dat Adrian Teleșpan a început să scrie. Și a scris, și a scris, și a scris. I-a ieșit o carte de vreo 250 de pagini, care era toată numai o povestire aiurită, la care strigi „Cum, băăăă?! Așa ceva nu se poate!”

Amu, nu știu cum se făcu, dar odată când eram eu tinerică, drăgăliță Doamne, și stam în banca mea în ora ace în care studiam cărțulii românești, făcurăm basmul Harap Alb. Și iacătă cum se încinse o discuție despre personajele care mai de care, se trezi unul să spună ceva de Păsări-Lăți-Lungilă.