Cu dedicație pentru toți cei care cred că asteroidul Ionică urmează să ne lovească, dar guvernul nu ne spune, acest video: P.S. Teo nu mă face să pic de râs cu Nimic Nou (#nimicnou?), dar e chiar ok. Meeeerge. Mai niște mișto, mai niște conspirație, mai niște conspirație la mișto.

Cele mai mișto desene animate (ne-japoneze) pe care le-am văzut de foarte multă vreme. Despre o fetiță care are tone de energie și idei – și un urs, evident. Sunt absolut mișto, de la grafica foarte simpatică, la poveștile drăguțe, la fetița pe care numai când o auzi cu „Ui!” sau „Uiuiui!” sau strigând ursul (Mișcă? Michka? Mișkă? Mishka? Așa ceva. Înseamnă „ursulețul”, cică) știi că urmează Ceva. Am râs cu taică-meu de numa’.

Azi mi-am dat seama că mă despart de PC pentru o vreme destul de lungă. Ceea ce n-ar fi o problemă, că de-aia s-au inventat laptopurile (și Lenovo-ul meu e mișto, perfect și tot ce mi-aș putea dori de la el; inclusiv tastatura e o plăcere). Doar că – aici intervine faza tare – eu trebuie să-mi înregistrez romanul. Adică să-l fac audio. Chestie pe care o făceam de obicei pe PC, care are placă de sunet ok, microfonul sună bine, totul e perfect.

Titlu: Oceanul de la capătul aleii Autor: Neil Gaiman Rating: 5/5 (dar coperta RO nu mă dă pe spate) Cartea asta e pentru mine? Da. (sper. Că n-am citit traducerea, doar originalul. Ceea ce înseamnă că varianta în română are părți care-mi sunt necunoscute) E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă.

Deci, nu știu cum să vă explic. Au trecut vreo patru ore de când am fost cu Linda pe acolo și papilele mele gustative încă sărbătoresc cu o încântare pe care probabil că o s-o țin minte și peste câteva luni. Pizza cu dovlecei și boabe de fasole. Sună ciudat. E excelentă. Și mare (am făcut-o jumi-juma). Tempura de creveți. Adică, mai pe românește, creveți pane. Pe care ți-i aduc cu un sos chilli dulce, care e excelent oricum de felul lui.

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit. O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.” E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.

Tehnica Pomodoro: 25 de minute de lucru neîntrerupt, 5 minute de pauză. Repeți de 4 ori, iei o pauză de 20-30 de minute. O recomand pentru că e una dintre puținele tehnici de organizare a timpului care chiar merg cum trebuie (și pe care o tot folosesc de vreun an sau mai mult încoace, când mă pălește cheful să fiu productivă). Poate pentru că e simplă și realistă. Nu presupune că oamenii se pot concentra 8 ore încontinuu, sau că trebuie să stai într-un picior și să meditezi la Buddha ca să te poți concentra.

La un moment dat am postat aici lista celor 1001 de cărți de citit într-o viață. Îmi plac listele, pentru că sunt interesante. Și cele de recomandări au șansa să recomande chestii bune. Așa că la un moment dat am decis să iau de la cap la coadă lista celor 1001 de albume de ascultat într-o viață. A fost cea mai plictisitoare idee pe care am avut-o vreodată. A început de la un Frank Sinatra în care toate melodiile erau cam o apă și-un pământ, a continuat cu un Elvis Presley care nu se putea decide ce să bage în album, așa că a băgat tot ce-a putut, pe urmă mult jazz și chestii pe care nu le distingeam prea tare una de alta, multe nu prea grozave.

Relativ târziu (dar nu prea târziu!) văd și eu că GoG.com (Good old Games) are niște reduceri mari la tot felul de jocuri, printre care și Tales of Monkey Island. Mai recomand Twinsen’s Odyssey, cu care mă jucam când eram mică (merge și pentru copii, că pentru ei a fost făcut inițial). Povestea e faină, grafica e simpatică (pe stil vechi) și merită jucat.

Din când în când vreau să scriu câte o chestie, dar mi-o ia altcineva înainte. Sau aș vrea să dau share pe Facebook, dar e prea mare osteneala să-mi fac cont. Ovidiu Efitimie a scris un articol mișto despre unguri și români. E genul de articol pe care l-aș fi scris și eu. Până la faza cu Feri. Aia nu.