Stăteam cu maică-mea la taclale în living, discutând câte-n lună și-n stele de farsele făcute prin universități (convins profesorii că s-a schimbat sistemul informatic și că imprimantele se activează verbal, chestii de-astea), când mi se pare că remarc o chestie ciudată la ditamai clădirea din față: draperii verzi, dar verzi-verzi, vizibile de la distanță. Măi să fie, dar chiar așa, să le remarc de la câteva sute de metri, prin perdele, în ciuda faptului că se întunecă? Sau… să fie frunzele copacului din fața clădirii? Poate, dar copacul pare uscat în rest.

Pe o vreme ca asta, am alergat prin semi-ploaie ca să stau și eu ca tot freelancer-ul să beau o cafea cât lucrez (da, într-o veșnică cafenea). Plină de apă, cu degetele de la picioare înotându-mi în șosetele care înoată în bălțile care mi s-au strâns în pantofii care au înotat prin bălțile de pe străzi, îmi fac socoteala cu tot ce ar trebui să termin de făcut azi. Traducere1, traducere2, editat1. Citit ultimele 30 de pagini dintr-un roman, trimis notițe pe marginea lui ca feedback pentru autoare. Scris1, scris2 și scris3 pot să mai aștepte câteva zile. Până diseară zbârnâi. În weekend zbârnâi.

Mi-am amintit acum, că e de sezon.

În ultimul timp când ajung în cafenele și ceainării iau cafele de-alea cu mult lapte și/sau ceai, așa că n-am mai remarcat fenomenul. Mai demult însă aveam o pasiune deosebită pentru ciocolata caldă, care în locuri de genul ăsta se făcea deseori din apă și praf. Ciocolata în sine n-avea nimic animal, așa că singura necunoscută era frișca, pe care unii sau alții o puneau frumos deasupra, de decor și ca muncă de lămurire că de fapt ciocolata (și implicit cafeneaua) era bună.

Gregorian Bivolaru este imposibil de cunoscut, nu pentru că nu s-ar ști destule despre el, ci pentru că se știu prea multe. Nu mai este o persoană, este un bun comun, o colecție de trăsături refolosite pentru a crea o mie de portrete distincte. Persoana în carne și oase numită Gregorian Bivolaru plutește într-o mare de legendă.

„A fost o fată după tine care nu s-a culcat cu Gregorian Bivolaru,” îmi zice.

Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe.

Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați).

Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.

Acum câțiva ani, la un târg de carte, am găsit Memoriile lui Casanova, o ditamai carte de sute de pagini, cu coperți albastre. Le-am luat, iar după ceva timp am zis să le citesc. Dar, surpriză, surpriză! Erau varianta prescurtată.

A fost odată, prin secolul V în zona Mării Baltice, conform cronicilor Gesta Danorum, o prințesă numită Alfhild, fiica regelui Siward. Pentru că era deosebit de frumoasă și pentru că pe vremea respectivă castitatea era la preț de mare cinste, tatăl ei a închis-o într-o cameră cu un pui de viperă și un pui de șarpe, să-i crească, pentru ca atunci când deveneau mari s-o apere de toți pretendenții neaveniți.

N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.