M-am uitat și eu la deja faimoasele înregistrări cu Ponta, Petrescu și Băsescu discutând CAS-ul. În prima înregistrare am avut un deja vu de la școală, când mă scotea careva la tablă și turuiam ce știam, nu răspunsul efectiv, că nu știam exact răspunsul.
Acesta este un basm cules din Scoția care apare aici. Este construit pe calapodul Albă ca Zăpada: o fată extrem de frumoasă, o mamă geloasă pe frumusețea ei, încercări de omucidere și supraviețuirea fetei.
Am avut ocazia de a interacționa cu oameni care nu ți-ar fi spus o înjurătură clasică nici să-i pici cu ceară – în schimb n-aveau absolut nicio problemă să te facă în fel și chip prin orice alt mijloc rămas la dispoziție. Apoi, oameni care erau mult prea departe deasupra celorlalți ca să uite vreodată să-și precizeze înălțimea. Și, bineînțeles, unii scandalizați până la Dumnezeu care precizează că sunt înjurături inutilizabile de femei, pentru că ele n-au aparatul biologic necesar.
Pot să înțeleg pasiunea criticilor pentru Rushdie, mai ales în ce privește Versetele satanice: comentarii sociale, viața imigranților, ceva politică și multiculturalism, plus niște condimente „etnice”, ca să zic așa. Dintr-un motiv ciudat, Rushdie încă n-a luat premiul Nobel pentru literatură, deși e exact pe direcție. Poate că metaforele folosite sunt puțin prea explicite, mai ales în Versete.
Încă 7 zile și romanul meu va fi complet publicat pe site-ul editurii. Aș spune că e varianta Beta, varianta foileton, varianta 1.01. Merge, funcționează, stă în picioare, dar se poate mai bine, va fi mai bine. Gata, final – 4 sezoane a câte 12 episoade fiecare, 48 de episoade: 48 de capitole. Un an.
Internetul s-a schimbat o grămadă în ultimii 10-15 ani. De la design pătrățos, butucănos, simplist, s-a ajuns la site-uri care au o anumită eleganță, umbre discrete, un aspect îngrijit. (deviantArt în 2000, deviantArt azi) E mai interactiv – au apărut bloguri cu comentarii, Facebook unde se postează în prostie, te poți loga/înregistra cu contul de Facebook/Google/ce-o fi în diverse alte locuri. În general cei care lucrează în domeniul site-urilor îi spun noului mod de abordare „Web 2.0”.
Între timp, în lumea largă: o editură-gigant, Hachette, se bate cu Amazon (magazinul online, nu fluviul). Nu se știe exact care e problema (niciuna din părți nu comentează negocierile), dar internetul bubuie de speculații. Probabil, se spune, e vorba de prețuri. Probabil că Amazon voia să scadă prețurile la ebook-uri. Probabil că Hachette n-a fost de acord. Sau poate Amazon voia un anumit procent din vânzări și Hachette voia să ofere o sumă fixă pentru fiecare volum (sumă fixă = reducerile de pe Amazon sunt tăiate din profiturile lor). Cert e că sunt probleme cu niște livrări ale unor cărți prin Amazon. Hachette spune că vina e cu Amazon. Amazon spune că e din cauza negocierilor și că lucrurile vor reveni la normal când se rezolvă conflictul.
Când am nevoie de suport moral de obicei sun un prieten – și la fel am făcut și de data asta. Am sunat, am explicat că am destulă anxietate ca, distribuită, să facă un oraș întreg să-și roadă unghiie și în timp ce eram sfătuită să iau o pauză și să mă duc să mă culc, că am nervii întinși de la oboseală, s-a întâmplat o chestie care mi-a făcut problemele să dispară. Era un urlet ascuțit, interminabil, care mi-a sfâșiat timpanele și mi-a făcut să zăngăne ambele urechi, inclusiv cea în care nu aveam casca telefonului.
Mai demult, când citeam Între Orient și Occident, de Neagu Djuvara (v-aș da pagina, dar o am în ediție digitală), am dat peste pasajul ăsta descriind Muntenia/Moldova de sec. XIX:
Senzația e că am nimerit într-un mit din care văd doar o parte și restul e „cunoscut” – cunoscut de toată lumea, vreau să spun, dar nu de mine. Și inițial, nici de Corwin, personajul principal care se trezește dintr-o comă, dar nu-și aduce aminte nimic despre el. Vede doar că are o forță fizică extraordinară și blufează, trecând din indiciu în indiciu până când lucrurile încep să se clarifice. Mai ales pentru el.