De obicei nu mă prea uit la videoclipuri, dar de data asta mi s-a părut fascinant, deși Boggie (Csemer Boglarka) doar stă într-un loc, cu o cameră fixă îndreptată asupra ei, și cântă. Doar că între timp i se fac retușurile cu niște Photoshop.

Discutam cu cineva nu demult că dacă e vorba de bărbați care vor ceva de la o femeie, cred că un Casanova îi e superior unui individ cu înclinații religioase/spirituale. Cu un Casanova știi exact unde stai și ce vrea de la tine. Un Casanova te sună și zice „Salut, trec pe la tine diseară?” Și tu zici da sau nu, după cum ai chef, dispoziție, statut relațional etc. Oricum ar fi, un Casanova nu-ți încurcă viața mai mult de câteva zile, hai săptămâni dacă ai făcut imprudența să crezi că totuși ar putea rezulta o relație, după care gata și la revedere. E o bătaie de cap scurtă.

Ieri am dat pe Facebook de o discuție în care cineva căuta surse din care ar putea învăța cum să scrie creativ (adică literatură). De preferință, în română. E o inițiativă lăudabilă, care arată că persoana abordează metodic lucrurile. În fond și eu, dacă aș vrea să mă apuc de desenat sau de dans sau de ce-o fi, aș vrea să abordez problema metodic.

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu

Ușor repetitivă, puțin cam insistentă, dar valoarea ei constă în faptul că expune o realitate măruntă a unui om cu o gândire aproximativ liberă într-o țară comunistă. Fără să fie sălbatică, cutremurătoare sau să descrie scene de violență fizică, e totuși neliniștitoare. Nu cunosc persoană de astăzi care să nu fi putut ajunge „dușman” în acele vremuri, a cărei gândire adevărată să nu fi fost privită cu suspiciune, care să nu fi putut ajunge sub urmărirea unei Securități paranoice în căutare de ceva care să-i justifice existența.

N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.

„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.”
„Un ce?”
„Latte.”
„Ce?”
„Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte.
„Aaaaa, bine.”
Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc.
„Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o
Siderație de ambele părți.
„Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă.
„Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.”
„A,” zice. „Scuzați. Am înțeles…”
Și a dispărut să-mi aducă, totuși, un latte în loc de omofona bere Ciuc.

Acum câteva zile am dat peste un articol scris de o femeie care a făcut avort în perioada comunistă. Da, de-ăla ilegal, pentru care puteai ajunge la pușcărie dacă autoritățile aflau și pentru care puteai ajunge în mormânt dacă ceva mergea prost. Ei, femeia asta a trecut la un pas de ambele și spune: „Am fost tratată ca un obiect.”

Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme).

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți.

[][1]

Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă?