Țineți minte fazele alea din gimnaziu sau liceu când chiulea jumătate de clasă, iar profesorul intra pe ușă și începe să urle la cei rămași? „Sunteți chiulangii! Sunteți chiulangii!” Iar ăia rămași își blestemau zilele, evident, pentru că nu ei erau cei care chiuleau, dar trăgeau oricum ponoasele?
După cum știți, de pe 9 martie 2022 nu mai avem restricții legate de covid. Dacă până mai ieri circulam cu masca pe stradă și intram în anumite locuri doar cu certificat verde, acum nu mai e nevoie.
Demult, pe vremea când citeam pentru prima oară seria „The Sandman” de Neil Gaiman, mi s-a întipărit în minte o scenă în care Morfeu îi spune Titaniei, regina zânelor: „Prețul plătit pentru ceea ce ne dorim e că primim ceea ce ne-am dorit odată.” Nu știu dacă am auzit un mod mai simplu sau mai succint de a pune în cuvinte tot regretul și nostalgia dorințelor împlinite.
Când încep să simt că lucrurile merg bine, mă trezesc că o iau spre rău. La finalul lui 2019 eram gata să fac o grămadă de lucruri mărețe - și a venit pandemia. Mi-am schimbat blogul și am zis că mă pun pe treabă să scriu mai mult - și a venit războiul în Ucraina.
Când un roman e recomandat ca „o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe” (Maria Manolescu) și „primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer” (Eli Bădică), nu pot decât să mă avânt înainte, plină de masochism.
Vreme trece, vreme vine. Probabil că vizitatorii mai frecvenți ai blogului văd niște schimbări pe aici. În primul rând, s-a modificat tema (și e posibil să se mai modifice și în continuare), dar schimbările sunt mai profunde de atât.
Nu știu dacă ați auzit zilele astea, dar e ceva scandal cu Joe Rogan și Spotify. Joe Rogan e creatorul unui podcast de tip talkshow în care are tot felul de invitați pe care-i ține de vorbă cu orele. Unii sunt mai răsăriți, alții sunt mai puțin răsăriți. Spotify e o platformă de streaming audio care a cumpărat exclusivitatea podcastului lui Joe Rogan în urmă cu ceva timp. Din câte știu, Joe Rogan e considerat mai de dreapta; n-aș putea să vă dau detalii, pentru că nu mi-a păsat, dar țineți minte faptul ăsta pentru că devine relevant mai târziu.
Au trecut mai bine de doi ani de când am citit primul volum din „Fluturi” de Irina Binder, așa că amintirile mele despre carte sunt un pic vagi.
Era un banc pe care l-am auzit mai demult și care mi-a rămas în minte nu neapărat pentru poantă, care e simplist-misogină.
De Crăciun, eram la masă cu familia când o nepoată m-a întrebat care e cartea mea favorită. I-am spus că nu am numai una – moment în care evident că mi s-a șters din minte amintirea oricărei cărți pe care am citit-o vreodată.