Demult, pe vremea când citeam pentru prima oară seria „The Sandman” de Neil Gaiman, mi s-a întipărit în minte o scenă în care Morfeu îi spune Titaniei, regina zânelor: „Prețul plătit pentru ceea ce ne dorim e că primim ceea ce ne-am dorit odată.
Când încep să simt că lucrurile merg bine, mă trezesc că o iau spre rău.
Când un roman e recomandat ca „o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe” (Maria Manolescu) și „primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer” (Eli Bădică), nu pot decât să mă avânt înainte, plină de masochism.
Vreme trece, vreme vine. Probabil că vizitatorii mai frecvenți ai blogului văd niște schimbări pe aici.
Nu știu dacă ați auzit zilele astea, dar e ceva scandal cu Joe Rogan și Spotify.
Au trecut mai bine de doi ani de când am citit primul volum din „Fluturi” de Irina Binder, așa că amintirile mele despre carte sunt un pic vagi.
Era un banc pe care l-am auzit mai demult și care mi-a rămas în minte nu neapărat pentru poantă, care e simplist-misogină.
De Crăciun, eram la masă cu familia când o nepoată m-a întrebat care e cartea mea favorită.
După ce am scris articolul precedent despre cum nimănui nu-i pasă ce drepturi de autor au expirat în 2022, mi s-a spus că ceea ce-mi doresc e foarte greu de făcut de instituții.
Dorin spune azi, pe bună dreptate, că nu știm ce opere intră în domeniul public în România în 2022.