Mi s-a mai întâmplat și mie să mă supăr pe oameni, dar niciodată nu m-am lamentat neîntrerupt cale de 260 de pagini. Până și când eram proaspăt plecată de la MISA și foarte nervoasă tot mai luam o pauză.
M-am trezit cu un proiect venit peste noapte - ghinion că a fost scurt, pentru că am putut să mă reapuc repede de „Să nu râzi :((”.
Elif Shafak! Am din greșeală o carte de-a ei care nici măcar nu e un roman, „Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării”. Zic „din greșeală” pentru că am cumpărat-o cu un clic dat aiurea. Volumașul ăsta de un pic peste 100 de pagini a fost nu demult printre ofertele Cărtureștiului și se putea lua în schimbul unor puncte de fidelitate. Tot ce trebuia să faci era să dai clic pe un buton.
O nouă zi, o nouă provocare.
Am redeschis „Manuscrisul fanariot” la pagina 342, unde l-am lăsat ieri. Partea a IV-a, capitolul 27: „Leun o aștepta în poartă, privind strada îngustă care cobora până în Cotul Morii. Deasupra se deschidea cerul sudului, lacrimă înaltă prin care trecuseră sute de ochi.” O să fie o zi lungă.
Din când în când zic că ar trebui să citesc mai mult - nu pentru cultura mea personală, ci pentru că rămân fără spațiu pe rafturi și ar mai trebui să le fac vânt unor volume. Iar dacă tot mă apuc de alea, sunt cărți pe care tot vreau să le citesc de ceva vreme și la care nu mai ajung. Deci, pentru că n-am foarte mult de lucru zilele astea, o să mă pun pe citit.
Țineți minte fazele alea din gimnaziu sau liceu când chiulea jumătate de clasă, iar profesorul intra pe ușă și începe să urle la cei rămași? „Sunteți chiulangii! Sunteți chiulangii!” Iar ăia rămași își blestemau zilele, evident, pentru că nu ei erau cei care chiuleau, dar trăgeau oricum ponoasele?
După cum știți, de pe 9 martie 2022 nu mai avem restricții legate de covid. Dacă până mai ieri circulam cu masca pe stradă și intram în anumite locuri doar cu certificat verde, acum nu mai e nevoie.
Demult, pe vremea când citeam pentru prima oară seria „The Sandman” de Neil Gaiman, mi s-a întipărit în minte o scenă în care Morfeu îi spune Titaniei, regina zânelor: „Prețul plătit pentru ceea ce ne dorim e că primim ceea ce ne-am dorit odată.” Nu știu dacă am auzit un mod mai simplu sau mai succint de a pune în cuvinte tot regretul și nostalgia dorințelor împlinite.
Când încep să simt că lucrurile merg bine, mă trezesc că o iau spre rău. La finalul lui 2019 eram gata să fac o grămadă de lucruri mărețe - și a venit pandemia. Mi-am schimbat blogul și am zis că mă pun pe treabă să scriu mai mult - și a venit războiul în Ucraina.
Când un roman e recomandat ca „o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe” (Maria Manolescu) și „primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer” (Eli Bădică), nu pot decât să mă avânt înainte, plină de masochism.