Să începem cu o poveste de sezon: la un moment dat două grupări care se definesc prin credința în Dumnezeu ca principiu absolut au preluat de la americani (sau poate sau gândit ele însele, cine știe) ideea că Halloweenul este o sărbătoare cel puțin demonică, dacă nu chiar satanică. Au zis așa: măștile sunt cu monștri, e de rău – această oribilă chestie trebuie contracarată! Și au lucrat împreună la contracararea răului…

Din când în când unei persoane de la guvernare îi intră în cap o păsărică și ciripește aia până-l înnebunește și omul vine cu o idee care e clar proastă, dar lui i se pare genială.

Dimineața prin bucătărie dau drumul la radio și ascult ce-o fi, știri locale, muzică mai puțin locală, chestii de-astea. Mai demult auzeam un individ cântând că vede foc, acum tot aud o melodie în care o gagică începe și cântă „Iubitul meu…” Sună bine, dar la un moment dat am început să aud și versurile.

Acest film este despre un Antonio Banderas care trăiește o criză profundă, ceea ce-l face să fie profund crizat. Țipă în oraș, țipă în deșert, țipă la roboți și se comportă în principiu ca un idiot cu o problemă. Nu vreau să spun că e un antierou, vreau să spun că e isteric.

Uite o carte bine scrisă, care arată bine, se citește bine, e fain aranjată și una peste cealaltă reușește să te prindă. În condițiile în care e o carte despre fonturi. Adică Times New Roman, Helvetica și celelate variante pe care le alegi dintr-un meniu din procesorul de text.

Acum vreun an și ceva propuneam un joc de societate cu știrile românești. Ideea era simplă: se citește un titlu de știre și persoana își dă cu părerea dacă e titlu din Adevărul, Cancan sau Times New Roman.

Am dat peste una dintre cele mai frumoase reprezentări ale arborelui limbilor, cu ramuri din care se desprinde fiecare grup, fiecare limbă…

Încă un film despre comunism și despre cât de groaznică era viața în comunism. Cuprinde necesarele detalii de atmosferă care nu ajută povestea: se strâng sticle goale pe câteva monezi, se repară ciorapi de damă, se vorbește de cozi. Ca alte filme despre comunism, e o poză a timpurilor mai degrabă decât o poveste – mai ales în prima jumătate a filmului în care nu prea știi cine e fiecare personaj.

Cred că ne-am obișnuit prea tare cu reclamele, atât de tare de fapt încât multă lume nici nu mai remarcă bara din dreapta a blogurilor.

Cât de varză trebuie să fii ca după ce ai fost criticat în sus și în jos pentru o chestie de internetul local și de presa străină, să faci fix același lucru a doua oară, în fix același mod?