Urmăresc o egiptoloagă care din când în când mai răspunde la întrebări legate de Egiptul Antic. Nefiind Discovery Channel ca să băsmească mult și misterios ca să atragă publicul, îi face pe egipteni să pară chiar umani. Ceea ce și erau.
Zilele trecute îmi povestea cineva de justițiarul din Berceni, un tip care mi-a fost descris ca prinzând pedofili. Pentru că trăiesc în alt online, i-am cerut să-mi spună ce înseamnă „pedofil” în cazul de față și care e metoda de prindere.
Acum un car de ani, când eram încă la MISA, am auzit o idee atât de stupidă încât multă vreme am stat să mă gândesc la ce a vrut să spună autorul. Ideea era așa: oamenii plinuți sunt mai plini de energie, câștigând astfel mai des discuțiile decât oamenii slabi.
Cu câteva zile de întârziere, am reușit să iau dintr-o librărie primele două volume de manga scoase de editura Nemira: „Mireasa Străvechiului Mag”, volumul 1, și „Regatele Ruinei”, volumul 1.
Nu mă mai mir că orice carte scrisă la persoana întâi în România e luată drept autobiografie; autobiografiile nu se marchează ca atare. Trebuie să te uiți în categoriile în care sunt încadrate în librării, să citești despre autori, să fii în temă.
Din când în când, prind câte un târg. De cele mai multe ori nu le caut eu în mod deosebit, dar dacă văd tarabe prin centru mă duc să văd ce-i cu ele. Nu-mi fac multe speranțe că s-ar găsi ceva interesant, dar curiozitatea mă împinge de la spate.
Mi-am adus aminte că am pe acasă o carte cu trei comedii de Aristofan, tradusă de Andrei Cornea și publicată la Humanitas și m-am pus pe citit. Am început cu introducerea numită „Argument”, în care Andrei Cornea zice așa:
Citesc multe cărți de plăcere, dar genul la care mă întorc mereu ca acasă e fanfiction. Când sunt obosită, când n-am chef de nimic, când nu pot să dorm, când vreau ceva care să mă ungă pe suflet, mă întorc mai ales la fandomurile mele vechi, pe care le știu ca pe propriul buzunar.
Demult de tot, pe vremea când să socializezi pe net nu însemna să stai pe Facebook, iar internauții erau puțini, exista un concept numit „netichetă”. Neticheta era o etichetă pentru tot ce ținea de online - un set de reguli de bună cuviință pe care cam trebuia să le știi dacă voiai să ai parte de conversații civilizate.
Mai demult discutam cu niște oameni cu înclinații „de dreapta”, români cu un pic de cultură politică și cu niște habar despre ce e în SUA. Eu am în mod natural înclinații mai „de stânga”, dar se pare că dacă ești om de înțeles și ești capabil să asculți ce spun ceilalți, nu e așa o problemă să înțelegi punctele de vedere ale taberei adverse. Ba poate ai mai multe în comun cu normalii la cap din partea „cealaltă” decât cu exaltații din tabăra „ta”.