M-am întrebat foarte multă vreme cum pot unii să fie fani de SF fără să poată face diferența între literatură științifico-fantastică și fantasy. Adică între aia cu dispozitive tehnice, roboți, călătorii spațiale, universuri paralele… și cea cu magie, balauri, vrăjitori, vampiri, demoni și așa mai departe.

La începutul secolului 20, o gașcă de scriitori s-au revoltat împotriva literaturii de până atunci, care era menită să fie populară. Au venit cu idei gen, „Hei, poate că există lucruri mai profunde de discutat, pe care masele nu le-ar aprecia, dar care ar avea un efect puternic asupra elitelor”. Într-un fel, au dus la o diferență mai clară între literatură înaltă și literatură de consum. Au făcut experimente cu forma textelor, cu stilul, cu ideile.

De multă vreme încoace, încă de pe vremea când lucram ca scenaristă în primul an de facultate, am remarcat că mulți dintre cei care vor să atragă un public feminin încep să toarne tone de sirop în ceea ce scriu.

Am dat întâmplător astăzi peste un articol din Dilema Veche, în care lectorul universitar de la Facultatea de Filozofie a Universității din București, dr. Constantin Vică, condamnă plagiatul, dar apără cu drag pirateria, deși amândouă pot fi considerate furt intelectual.

În general îmi plac tragediile sau elementele tragice în povești. E ceva măreț și memorabil în ideea de erou care se confruntă cu forțe extraordinare și eșuează într-un mod care pare și evitabil, și inevitabil în același timp. Ok, poate că nu m-aș duce prea curând să văd „Eumenidele” lui Eschil sau „Hamlet”, dar ceva ca The Sandman? Sigur.

Am tras aer în piept și am sunat-o pe maică-mea. După ce am vorbit un pic cu ea, i-am spus care era problema:

Stăteam zilele astea să mă gândesc la tristețea celor care spun că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ci stau să se uite la filme și seriale toată ziua. Mi-am dat seama că există o soluție simplă și rapidă prin care se poate rezolva situația: să se înlocuiască orele de literatură română cu ore de film universal.

Trăim într-o lume în care toată lumea poate avea o voce publică, în care orice status de pe Facebook sau articol scris de un neica nimeni poate ajunge viral. Bătaia se dă în numere: câți cititori, ce audiență, ce influență, câți followeri, câte clicuri, câte vizualizări.

Dacă e cineva care n-a aflat încă, există un tip mai în vârstă, Dan C. Mihăilescu, care pune pe pe Youtube și pe Facebook clipuri cu cărți. Înainte vorbea despre subiectele astea la televizor, l-au scos din grila de programe și acum e online.

Acum câteva luni bune, pe când eu eram la corectură și colegul la traducere, ne vine un proiect plin-ochi de texte care urmau să apară pe un site. Nu articole, ci bucăți de texte – butoane, mesaje de eroare, mesaje care-ți spun ce trebuie să faci sau ce opțiuni ai, bucăți de frază care se combină între ele.