Când a scris Igor Bergler „Biblia pierdută”, a spus că s-a vândut în jdemii de exemplare la precomandă și că e un mare succes. E un marketing de care-l cam bănuiește lumea că ar fi mincinos, dar nimeni n-o poate demonstra, așa că și-a pus standurile pline de „Biblii” pe la târguri, a ieșit în față în librării și a vândut cât a putut de pe urma notorietății că ar fi vândut mult.
Stăteam eu și îi ascultam săptămâna asta pe băieții de la ICR Podcast povestind despre cum în filmele vechi sunetul era foarte clar – fie că e vorba de „B.D. la munte și la mare” sau de replicle lui Mărgelatu, se aude foarte bine ce vorbesc.
Când e vorba de istorie veche, de un lucru poți să fii sigur: politica de la curte implică asasinate, rebeliuni, sfetnici care se luptă pentru putere, tirani demenți și șiretenie cât cuprinde. Probabil că era oribil să trăiești în vremurile respective, dar ca povești sunt mult mai interesante decât cele despre istoria recentă.
Există un anumit loc din România care e atât de grozav încât e singurul care contează. Există oameni care locuiesc acolo și care n-au auzit că ar fi alte orașe în afara urbei lor.
Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu.
Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu. Bine, și-ar face-o ei, dar faimoasa disciplină romană s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unor probleme ne-istorice care există în serie ca să aibă scenariștii pe ce să construiască acțiunea. Pentru personajul Decebal, e șansa perfectă să sădească haos. Pentru personajul Traian, e șansa perfectă să demonstreze că e mare împărat care rezolvă tot. Pentru toată lumea sunt șanse de discursuri grozave și bătăi spectaculoase. Toată lumea e fericită.
Într-o seară am ieșit să lucrez de-afară, pentru că prea am stat închisă în casă cât a fost ger. M-am dus la Cafetecă, care e unul dintre acele locuri mișto din Brașov unde chelnerii sunt simpatici, prizele merg și netul e disponibil 99,9% din timp. Și cafeaua e bună. Era o înghesuială de nedescris, dar mi-am găsit un loc pe acolo și m-am pus pe treabă.
Cred că au mai remarcat și alții chestia asta: există o categorie de femei care își justifică tarele cu „așa suntem noi, femeile”. Cicălesc? Așa suntem noi, femeile. Vorbesc mult și tare? Așa suntem noi, femeile. E grea matematica și n-o știm? Așa suntem noi, femeile, nepricepute la asta.
M-am întrebat foarte multă vreme cum pot unii să fie fani de SF fără să poată face diferența între literatură științifico-fantastică și fantasy. Adică între aia cu dispozitive tehnice, roboți, călătorii spațiale, universuri paralele… și cea cu magie, balauri, vrăjitori, vampiri, demoni și așa mai departe.