Eu: Să știi că husky lasă la blană când năpârlesc… El: Știu cum e, că am avut pisică. Eu: Bwahaha. Nu. La Kya scoteam smocuri-smocuri, luam blana cu punga. Smulgeai smocul și-l lua vântul și încet-încet se albea toată grădina. El: Păi la pisică a trebuit să-i luăm de-aia pentru cai, pentru că periile mici și drăguțe nu erau suficiente. Și ai văzut că mai e blană prin casă și după atâta timp.

Știți zgărzile alea de metal? Nu lăsați câinii cu ele când nu sunteți prin preajmă. E mai bine. Acum câțiva ani aveam un husky siberian la Sf. Gheorghe, ținut în curte. La un moment dat a sunat la ușă un tânăr. I-a deschis maică-mea. „Am văzut că aveți un husky,” a zis el. „Da, Kya.” „Mai vreți unul?” Tânărul tocmai se muta și nu avea unde să-și țină ditamai câinele, Blue.

Mai demult, când citeam Între Orient și Occident, de Neagu Djuvara (v-aș da pagina, dar o am în ediție digitală), am dat peste pasajul ăsta descriind Muntenia/Moldova de sec. XIX: După părerea lui Stanislas Bellanger, care scrie peste câteva zeci de ani, nici la oraş nu erai mai în siguranţă: „Câinii, lăsaţi de multă vreme slobozi, au umplut ţara şi o distrug. Oraşele mari, Bucureşti în primul rând, au fost năpădite de ei.

Știți deja povestea, nu vă mai plictisesc (un copil de 4 ani…). Părerile sunt împărțite și iubitorii de animale care sunt de partea ONG-urilor ce le dau drumul câinilor înapoi pe străzi sunt de părere că eutanasierea e crudă. De acord, eutanasierea e crudă. Dar pentru că nu e destul loc pentru câini și ținerea lor în captivitate în condiții mizerabile și fără hrană până se mănâncă unii pe alții e ceva mai crud (deși e mai în ton cu natura), poate că nici asta nu e o soluție.