La sfârșitul lui iunie am fost în vizită pe la amica Ioana și ne-am uitat la „Into the Spider-Verse”, care e probabil cel mai bun film Spider-Man. Mi-a luat un pic de timp să mă prind că îmi plăcuse mai mult decât m-aș fi așteptat și că tot îmi stătea gândul la el, dar până la urmă l-am cumpărat și l-am adus acasă – spre surprinderea enormă a lui D., care nu cred că m-a mai văzut cumpărând filme până acum.

Dacă e un lucru oarecum previzibil la benzile desenate japoneze care au ca public băieții adolescenți, e faptul că sunt pline de optimism și că spun povești despre cum, prin muncă și cu ajutorul prietenilor, poți depăși orice obstacol. „Naruto” de Masashi Kishimoto e una dintre marile serii ale deceniului trecut – de-abia puteai să arunci o piatră pe forumurile de anime și manga fără să nimerești un fan. Pe bună dreptate.

„Lone Wolf and Cub” e o serie de benzi desenate japoneze scrisă de Kazuo Koike și ilustrată de Goseki Kojima care a fost publicată în Japonia între 1970 și 1976. A fost publicată în 28 de volume, dar în engleză e disponibilă în 12 volume groase cât niște cărămizi (eu am varianta asta, cu 12 cărămizi). Ogami Ittō este un samurai extrem de talentat care a primit postul de călău al shōgunului datorită puterii sale în luptă.

Nu citesc deseori cărți horror, dar când o fac, găsesc ceva care să-mi dea coșmaruri. În cazul de față, o serie manga care are loc într-un sat relativ izolat din Japonia, în care locuitorii își văd liniștiți de treabă multă vreme. Totul începe când un bărbat începe să devină pasionat de spirale și colecționează absolut orice are o formă spiralată: arcuri, cochilii de melci, frunze, vase, chimonouri cu tipare în spirală.

Când am început să citesc benzi desenate japoneze, am început să caut și liste cu autorii importanți din domeniu. Adică, ok, nu am nimic împotriva seriilor pentru adolescenți, dar eram curioasă care sunt cărțile considerate mai importante la ei. N-a trebuit să caut mult până am auzit de Osamu Tezuka, care scosese o serie numită „Astro Boy”, desenată într-un stil foarte copilăros. N-am găsit-o, dar nici n-am căutat-o prea tare. Am descoperit și că avea ceva benzi desenate despre Buddha, pe care iar nu le-am prea găsit (și, când am găsit câte ceva, nu mi-am dat seama care volum din serie era; probleme, probleme) și nu m-am putut decide dacă vreau să mă arunc cu capul înainte și să cumpăr o serie întreagă de un autor de care nu știu dacă-mi place.

„Fullmetal Alchemist” e una dintre seriile mele favorite din toate timpurile. E o bandă desenată japoneză despre doi băieți foarte talentați la alchimie, ai căror tată a plecat când erau foarte mici și a căror mamă a murit nu mult după aceea. Din cauză că rămân singuri pe lume, încearcă să o readucă pe mama lor la viață cu ajutorul alchimiei, dar eșuează. Ed își pierde un braț și un picior.

Acum ceva timp, mi-am dat seama că sunt bogată, pentru o valoare dată a bogăției – în cazul de față, bogăție = abilitatea de a cheltui o sumă relativ mare pentru a te bucura de un lucru bun, fără să ajungi la sapă de lemn. Așa am ajuns să ne gândim să luăm niște serii de benzi desenate japoneze (manga), iar sugestia lui D. a fost Claymore, pentru că e vorba despre niște tipe care se bat cu demoni, folosind săbii extrem de mari.

S-a întâmplat odată că m-a luat un pic nebunia și am ajuns să mă uit la tot felul de serii de benzi desenate. Și așa am ajuns să observ că una dintre pasiunile mele mai vechi, seria Fullmetal Alchemist, putea fi cumpărată pe de-a-ntregul, într-o cutie șmecheră, creată special pentru colecționari și nebuni. M-am mai uitat la alte serii de manga disponibile la fel și am dat și peste Claymore, o serie de care am tot auzit, dar pe care n-am citit-o.

Lone Wolf and Cub e o serie de manga relativ veche, publicată între 1970-1976. A fost lăudată pentru realismul cu care prezintă epoca târzie a samurailor și lumea japoneză de la momentul respectiv. Ceea ce nu înseamnă că personajul principal nu poate să bată măr un număr impresionant de inamici – totuși nu e cazul să se exagereze cu realismul într-o serie de aventuri, nu-i așa? Ogami Itto e fostul călău al shogun-ului, care asista sinuciderile oamenilor importanți.

Din când în când, mânați de febra exotismului, a noului, a mirajului culturii maselor, diverși oameni se trezesc discutând despre chestii nemaiauzite – fără să-și dea seama că ajung să afle de ele mult după ce restul lumii a studiat fenomenul, l-a înțeles și acum îl știe, barem din auzite. Așa mi s-a întâmplat să aflu acum vreo trei ani la un curs de media de la masterat despre… internet! Și bloguri!