Ea: Ai auzit ce-a spus X-ulescu despre… Eu: Nu, pentru că mă enervează X-ulescu, așa că evit să-l ascult.Ea: A, ok, nu-i nimic, îți povestesc eu despre ce era vorba, n-o să-ți vină să crezi ce prostii poate zice. (Dar, ca să fiu complet corectă față de ea, am râs una bună.) *** Maică-mea: No, ideea e că jocurile pe calculator sunt violente și s-au făcut studii… Eu: Știu. Maică-mea: …care spun că dacă te joci prea mult…

Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe. Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați). Așa că din instinct de auto-conservare, maică-mea a propus azi să luăm câte o pizza (e o pizzerie relativ nouă în oraș, unde au un cuptor cu lemne și rețete bune – pentru localnici și vizitatori, Caffe Passage, vizavi de magazinul Șugaș).

Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”. Traducere liberă: cei care scriu „literatură de calitate” scriu niște chestii atât de alambicate sau de ermetice încât dacă ar fi borcane s-ar vinde cu sloganul, „Aici nu va pătrunde niciun cititor niciodată. Ideea dumneavoastră va fi pură și neatinsă în eternitate!

N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e. Prin facultate mai scriam chestii prin caiete și pe foi, când n-aveam ce face pe la cursuri. Dar nu serios, pentru că-mi lipsesc ori răbdarea aia excepțională a autorului care stă să transcrie, ori sclavul mic care se ocupă cu treburile astea în cazul altora.

„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.” „Un ce?” „Latte.” „Ce?” „Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte. „Aaaaa, bine.” Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc. „Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o Siderație de ambele părți. „Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă. „Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici. „O să avem nevoie de aprobare de sus, desigur,” a zis unul din preoți, gânditor. „De la Patriarhie?” a întrebat maică-mea. „Nu,” a răspuns preotul și a arătat cu degetul către cer.

Acum câtva timp m-a sunat cineva la telefon, număr necunoscut. Am răspuns. „Bună ziua, fac un sondaj legat de posturile de radio din România. Dacă mi-ați putea răspunde la câteva întrebări?” „Cu mare plăcere, dar știți, eu nu ascult radioul.” „Ah, bine, mulțumesc. Pot să vă sun atunci altă dată?” „Desigur, dar nici atunci n-o să ascult radioul.” Moment de pauză, după care tipa și-a cerut scuze, s-a amuzat puțin, și-a luat la revedere și cu asta basta.

Stau într-o cafenea, scriu la roman. Dar asta nu mă face să n-aud ce e în jur. Lângă mine, două tipe într-a 12-a (că discutau despre ceva chestii din care reieșea asta). Tipa1: Eu azi dimineață nu mai știam care e imigrarea și care e emigrarea. Tipa2: Imigrarea e aia când vin la tine și emigrarea e când pleacă. Tipa1: Ei, eu azi dimineață nu mai știam cum să aflu, am sunat-o pe mama, am sunat-o pe bunica.

Ieri îmi scrie o prietenă: „Vine popa cu boboteaza. Acuma ascund toate blasfemiile.” Și are ce ascunde. Oooo, are ce ascunde. Astă iarnă își pusese poze cu actori semi-dezbrăcați prin toată casa, ca să-l enerveze pe taică-su (era ceva răzbunare) și oricum majoritatea chestiilor mele de un erotism considerat destrăbălat de majoritatea preoților sunt primite de la ea. Deși ce-i drept e că femeile sunt mult mai talentate în a-și păstra chestiile cu adevărat problematice ascunse în străfundurile calculatoarelor, în foldere pe care NU scrie „porno”.

Ieri am primit o cutie de metal în care era un pachet de ceai. Am stat cu ea într-o cafenea din Sf. Gheorghe, am întors-o de pe o parte pe alta, am zis că nu pare rea, am alergat să prind microbuzul, am ajuns în Brașov, și am aruncat-o la gunoi. După care am jucat Borderlands, imaginându-mi că fiecare skag și psycho midget în care trăgeam aveau fața celui care a trimis cutia aia de ceai.