Cred că la un moment dat Adrian Teleșpan a început să scrie. Și a scris, și a scris, și a scris. I-a ieșit o carte de vreo 250 de pagini, care era toată numai o povestire aiurită, la care strigi „Cum, băăăă?! Așa ceva nu se poate!”

Senzația e că am nimerit într-un mit din care văd doar o parte și restul e „cunoscut” – cunoscut de toată lumea, vreau să spun, dar nu de mine. Și inițial, nici de Corwin, personajul principal care se trezește dintr-o comă, dar nu-și aduce aminte nimic despre el. Vede doar că are o forță fizică extraordinară și blufează, trecând din indiciu în indiciu până când lucrurile încep să se clarifice. Mai ales pentru el.

Titlul „From Hell” – „Din iad” e preluat din antetul uneia dintre scrisorile pe care le-a trimis Jack Spintecătorul împreună cu jumătate din rinichiul uneia dintre victime. Nu e absolut sigur că scrisoarea a fost trimisă de el și că n-a fost o farsă, dar se crede că e adevărată.

În școală nu-mi plăcea istoria și încep să înțeleg de ce. Manualele și profesorii aruncau în noi cu tot felul de informații seci, descărnate, care trebuiau reținute și din care nu prea aveam ce iubi. Dacă școala ar fi încercat să ne determine să iubim pisicile, ne-ar fi pus la dispoziție schelete de pisici cu care să ne jucăm, după care s-ar fi mirat că nu simțim dragoste față de animale.

Într-o lume post-apocaliptică, într-un Chicago în care blocurile au început să se deconstruiască de li se văd structurile metalice și în care trenurile circulă mereu fără oprire, singurii oameni rămași în lume/SUA/zona respectivă (e greu de zis) au fost împărțiți pe categorii cvasi-uniforme cu meserii pe care le vor avea toată viața. N-am mai auzit nicăieri ultima premisă.

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic:

Festinul ciorilor de George R.R. Martin

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu

Ușor repetitivă, puțin cam insistentă, dar valoarea ei constă în faptul că expune o realitate măruntă a unui om cu o gândire aproximativ liberă într-o țară comunistă. Fără să fie sălbatică, cutremurătoare sau să descrie scene de violență fizică, e totuși neliniștitoare. Nu cunosc persoană de astăzi care să nu fi putut ajunge „dușman” în acele vremuri, a cărei gândire adevărată să nu fi fost privită cu suspiciune, care să nu fi putut ajunge sub urmărirea unei Securități paranoice în căutare de ceva care să-i justifice existența.

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți.

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog.