Nu cred că e un secret că îmi plac antologiile de povestiri scurte, mai ales dacă sunt alese pe sprânceană. În „Femei periculoase”, George R.R. Martin și Gardner Dozois s-au ocupat de alegere și editare, iar rezultatul nu e perfect, dar e interesant.
Nu prea poți să nu fii intrigat de un roman care începe cu personajul principal, un tip care tocmai împlinește 75 de ani, care se duce la mormântul soției înainte de a se înrola în armată alături de tot felul de oameni aflați mai degrabă la finalul vieții decât la începutul ei.
Se dă un dispozitiv făcut dintr-un cartof. Îl folosești. Și aterizezi pe un Pământ paralel. Iar dacă îl folosești iar, ajungi pe un alt Pământ paralel. Și dacă îl folosești a treia oară, ajungi pe al treilea Pământ paralel. Și tot așa.
Ursula K. Le Guin a venit în SF dinspre științele umaniste. Asta înseamnă că nu-și bate prea mult capul cu principiile de funcționare ale navelor spațiale, dar are grijă ca personajele ei să găsească ceva interesant la capătul drumului prin spațiu.
Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte.
„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.
Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones:
Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.
Despre Solaris nu știam aproape nimic înainte să o iau în mână. Știam că e SF. Știam că a fost odată un film numit Solaris în regia lui Tarkovski. Și știam că există o melodie după Bach, The Sea Named Solaris, deci existau șanse să fie vorba despre o mare undeva prin poveste.
Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.