Ziceam ieri că un mare deserviciu făcut de orele de română e că ne-au învățat că ficțiunea e doar un voal pentru viața autorului și că literatura e, în cea mai mare parte, autobiografică. Dacă tot am început să explic că imaginația există, poate ar fi bine să vă spun și câteva idei despre cum să călătorești pe plaiuri fictive fără să depinzi doar de ce vezi cu ochii tăi.
Cu cât stau să mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigură pe o concluzie: cel mai rău lucru pe care l-a făcut ora de română în școli este că a învățat un popor întreg lecțiile greșite despre ficțiune.
Ziceam la finalul lui 2023 că mi-am propus două obiective pentru 2024: să citesc mai multe cărți vechi; și să abandonez cel puțin 10 cărți. De primul obiectiv nu m-am ținut încă, dar aș vrea să vă povestesc de al doilea.
O nouă lună, o nouă tură de cărți. Și pentru că vreau să mai fac curat în bibliotecă, am trecut prin volume ca focul prin hârtie. (Ok, nu chiar, dar nici foarte departe n-am fost.)
Suntem în epoca social media și foarte multă lume se exprimă public. Din păcate, sunt încă destui care nu au deprins exercițiul comunicării.
E aproape o crimă că mi-a luat o lună să scriu despre „Testarea standardizată în educație” a lui Dragoș Iliescu. O carte mică, lansată la Brașov la Universitatea din Transilvania într-o sală în care mai erau câteva zeci de oameni - clar mai mulți decât am văzut la alte lansări. După atmosferă și cum discutau unii cu alții, majoritatea erau profesori; sau oricum, oameni care aveau o legătură cu facultatea de psihologie și științele educației. Și pe urmă eram noi.
N-am citit foarte mult luna asta pentru că m-am agitat cu altele, dar am terminat câteva cărți pe care le aveam în curs de citire. Să-i dăm drumul!
Ce se întâmplă dacă citești „Stela” de Simona Goșu și apoi imediat te apuci să citești „The Grandmaster of Demonic Cultivation” de Mo Xiang Tong Xiu? În primul rând, le spui prietenilor că alegerea de a scrie literatura noului val românesc e o alegere care ține de cultura în care trăim. Am putea scrie orice, dar autorii români deseori aleg să scrie povești „realiste” despre traume și drame cu personaje pierdute în viață. Ar putea însă la fel de bine să scrie povești despre războinici de renume, fantome, monștri, bătăi și necromanți.
Zilele astea se lansează la Brașov romanul „Stela” de Simona Goșu. Îmi trecuse prin minte să merg la lansare, dar pentru că lansările românești presupun deseori că vii cu tema făcută de acasă, am luat romanul înainte să merg încolo.
Vreau să încep acest articol spunând cât se poate de clar și de negru pe alb că există probleme reale ale comunității queer, iar exprimarea legată de persoanele non-binare e una dintre ele. Ce faci când cineva nu e nici bărbat, nici femeie și nu știi ce cuvinte să folosești când te referi la dumneasa?