„Minunata familie Marvel” e o carte care începe cu vreo 400 de pagini de desene în creion. Nu sunt benzi desenate în sensul clasic – personajele nu spun replici, iar când povestea are nevoie de detalii dincolo de ce pot spune niște simple imagini, completează informațiile cu articole din ziare.
Stăteam la un moment dat de vorbă cu fosta șefă despre cărți, când mi-a zis cât de mult îi place Rothfuss.
Când am început să citesc benzi desenate japoneze, am început să caut și liste cu autorii importanți din domeniu. Adică, ok, nu am nimic împotriva seriilor pentru adolescenți, dar eram curioasă care sunt cărțile considerate mai importante la ei.
„Buddha din podul casei”, publicată în 2011, e o carte ambițioasă atât ca temă, cât și ca stil – ceea ce înseamnă că ori te prinde, ori vrei s-o arunci de perete.
Pentru că am uitat de 8 martie până ieri, mi-am dat seama tardiv că ar fi trebuit să pregătesc o carte scrisă de o femeie, cu o femeie într-un rol principal. Planuri peste planuri, stil epic, personaje puternice. Lucruri de-astea.
Un roman simpatic, lansat în 2014, „Fata cu toate darurile” e despre o fetiță care trăiește într-un complex puternic militarizat, în care soldații apără și se apără de niște obiective importante: ea și colegii ei de clasă, închiși aproape tot timpul în celule și ținuți legați aproape constant, chiar și când merg la ore să învețe diverse lucruri.
Mi-e greu să spun exact de ce îmi place Nikos Kazantzakis – temele lui, deseori filozofic-creștine, nu sunt tocmai ce-mi doresc eu cel mai mult de la o carte. Dar are ceva fascinant în stilul de scris, în modul în care descrie psihologia personajelor și în felul în care povestește întâmplările mărunte.
Nu mi-e foarte clar de ce pe spatele cărții lui John Fowles, „Iubita locotenentului francez” scrie că e o emoționantă poveste de iubire, despre frumusețea vieții și libertatea de a alege. Cineva aici se înșală amarnic – ori eu, ori persoana care a scris textul de pe copertă. Sau poate n-am citit același lucru.
Am aflat azi de la niște colegi de breaslă că dacă mergi în Google Translate, îl lași să detecteze limba și scrii o grămadă de vocale alandala, sunt șanse mari ca softul să decidă că scrii în limba hawaiiană și să vină cu o traducere de-ți stă mintea-n loc.
De curând am reinstalat Windows. Nu pentru că aveam vreo problemă, ci pentru că voiam să mă mut de pe HDD pe SSD. Și, pentru că nu m-a întrebat drăcia de Microsoft Office în ce limbă vreau s-o reinstalez, m-am trezit cu ea în română.