Am prieteni creativi care au diferite proiecte, fie că e vorba de podcasturi, de ilustrații, de benzi desenate, de bloguri, de vloguri. Unii le fac ca proiecte de pasiune, alții ca proiecte din care poate chiar vor să câștige ceva. Un lucru pe care-l aud des e că primesc destul de puține reacții la ce fac. Podcasturile sunt ascultate, nu comentate. Ilustrațiile primesc like. Și, cu excepții rare și fericite, cam atât, ceea ce e descurajator.
Nu știu dacă sunteți la curent cu ce mai face JK Rowling, cea mai bogată autoare de cărți de copii din lume. Momentan, a declarat la recensământul Scoției că religia ei este „credința în biologie”. Pe lângă asta, crede că foarte mulți bărbați se simt excitați sexual când se îmbracă în femei. Și mai crede și că bărbații vor să se îmbrace în femei ca să violeze femei în spații publice.
Voxa a anunțat ieri un concurs de povestiri horror. Cea mai populară dintre ele va câștiga un premiu de o mie de euro. Dacă vi se pare că le fac reclamă, mai gândiți-vă. Sunt aici să fac mișto de ei.
Mă simt de parcă aș fi prins doar reverberațiile trecerii unui mare scandal.
Există un val în sociologie, antropologie și alte domenii similare în care cercetătorii încearcă să înțeleagă perspectiva internă a grupurilor pe care le studiază. Cărți precum „Take Back What the Devil Stole: An African American Prophet’s Encounters in the Spirit World” de Onaje X.O. Woodbine sau „The Struggle to Stay: Why Single Evangelical Women Are Leaving the Church” de Katie Gaddini prezintă persoane cu credințe diferite, dar o fac în așa fel încât să poți înțelege mai bine cine sunt oamenii implicați și de ce gândesc cum gândesc. Cartea lui Onaje Woodbine vorbește de o femeie „sfântă” dintr-o comunitate de negri săraci din SUA, care a avut o viață grea și l-a găsit pe Dumnezeu (care-i vorbește) și acum e recunoscută ca un fel de lider al comunității. Cartea lui Kate Gaddini e despre femei din comunitatea creștină evanghelică din SUA, care se confruntă cu problemele misogine din cadrul Bisericii lor.
Mi se pare fascinant cum se schimbă în timp semnele de politețe și insultele. Sunt lucruri care rămân relativ constante (să nu faci gălăgie în public dacă nu e o ocazie specială, pentru că deranjezi), dar altele cutume se transformă în timp din diverse motive. Și e amuzant când cutuma veche și cea nouă se bat cap în cap.
A trecut mai bine de o lună și jumătate de la ultimul articol cu ce am citit și între timp am avut și o vacanță de două săptămâni. Din motive încă secrete, dar care se vor revela în curând, în ultima vreme am citit mult mai multă literatură română decât obișnuiam. A fost un efort. Iar ca lucrurile să fie și mai dificile, am citit și niște Camus.
Vreau să vă reamintesc că e o greșeală să priviți cu prea multă speranță și adorație orice celebritate - și aici includ și celebritățile vechi, care par elegante, inteligente, rafinate, excepționale, sau extrem de de treabă. Majoritatea celebrităților au o echipă care le ajută să-și creeze o imagine excelentă, iar dacă nu au, atunci se ocupă singure să-și formeze imaginea publică.
Prin școală, nu-mi prea plăcea istoria. Nu-mi plăceau nici orele de română, între noi fie vorba. Nu erau nici predate într-un mod în care să atragă și din care să rămâi cu idei clare doar din ce auzeai la ore, așa că puteam să înșir niște date istorice și puteam să enumăr temele și motivele unor opere, dar toate astea se legau în capul meu într-un tot coerent care nu prea avea legătură cu realitatea.
Intri în bucătărie, deschizi dulapul, scoți orezul, măsori orezul, pui orezul în oală. În timp ce îl speli, parcă auzi zgomote. Te uiți în jur, nimic.