Dorin Lazăr vorbește de oamenii care îl descoperă la 40 de ani pe Dumnezeu și imediat îl promovează în fața celorlalți de parcă ar fi descoperit veganismul. Spune multe lucruri în articol și cu majoritatea sunt de acord, dar mi se pare că greșește într-un punct: cel în care spune că oamenii doar mimează găsirea lui Dumnezeu pentru că nu-și caută drumul, ci doar îi lovește o criză. Religia e un domeniu foarte vast și abordat foarte diferit de cei care participă la el.
Am citit două cărți românești de ficțiune luna asta, dacă tot a fost târg de carte pe aici: „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba și „Hoțul din curtea miracolelor” de Adrian Majuru. Niciuna nu e chiar ce mi-aș fi dorit de la literatura română, dar ce-mi doresc eu de la literatura română nu există. „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba „Șapte virtuți deșarte” e o carte pe capul căreia a căzut un curios blestem de confuzie.
La un moment dat, în viața bărbaților care n-au ce face apare dorința de a vorbi despre femei. Iar cei care au trecut prin comunism și sunt oameni „de bine” par să aibă o viziune destul de dubioasă, în care bărbatul se naște om, dar femeia se naște animal misterios. Misterul feminin îi mistuie, așa că încep să turuie necontenit cu ceea ce ei consideră că e înțelepciune, dar din alte unghiuri pare mai degrabă să fie naivitate și limitare.
Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: literatură și maculatură. Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: literatura adevărată și literatura de consum. Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: discutate de critici și ignorate de critici. Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: astea care-mi plac mie și alea care-ți plac ție. Trăim într-o epocă de aură a literaturii. Poate că nu pare, pentru că avem atât de multe alte tipuri de artă la dispoziție, iar audio-vizualul e mult mai pregnant.
Elon Musk face o treabă admirabilă de când a cumpărat Twitter: se jertfește pentru a demonstra că și miliardarii pot fi nu doar failibili, ci proști grămadă. După cum ziceam într-un articol din noiembrie, semnele legate de Twitter erau proaste. Înlăturarea sistemului de verificare a identității indivizilor a dus repede la haos - unul dintre puținele avantaje a fost scăderea prețului insulinei în SUA. Iar de atunci, am aflat că nu mai plătește facturi, de la chirie la factura pentru servicii de la Google.
La nivel de concept, nu avea ce să nu-mi placă la „Solomonarul” lui Florin Chirculescu: o poveste despre un Eminescu care și-a înscenat moartea și a fugit în America de Sud, un solomonar plimbător în timp care face pe poștașul între vremea poetului și vremea noastră, universuri paralele care se modifică puțin câte puțin atunci când ți-e lumea mai dragă, un mister cu un caiet pierdut, politică, războaie istorice, un personaj contemporan vânat ca să fie băgat la zdup, o ziaristă care ar face orice pentru a ajunge la povestea esențială… Ce altceva să-mi mai doresc?
Ce înseamnă să vii din sărăcie, dintr-o lume abia deschisă spre nou, spre afaceri, spre întreprinderi private, spre libertate. Acum câțiva ani, cineva îmi arăta un clip cu Margaret Thatcher răspunzându-i cuiva care spunea că diferența dintre săraci și bogați din Marea Britanie crescuse mult sub conducerea ei. Toți deveniseră mai bogați, spunea Thatcher, doar că bogații urcaseră ceva mai mult în bogăție - ce-ar fi vrut interlocutorul? Ca săracii să rămână lipiți pământului doar ca bogații să nu fie atât de bogați?
Uneori simt dorința să citesc poezie, deși nu pot să spun că-mi place. Nu pot să spun nici că o înțeleg prea tare, cu excepția poemelor epice pe care nu le mai scrie aproape nimeni în ziua de azi. Deci, deseori, ideile mele despre ce citesc vor fi foarte diferite de interpretările altora. Iată-mă deci cu „Sînt alta” de Svetlana Cârstean. Un volum publicat în 2020 de o autoare pe care am mai citit-o și înainte și de care sunt vag conștientă că e cunoscută.
În sfârșit am o clipă liberă să vorbesc despre una dintre temele care sunt oarecum ale momentului, „orașul de 15 minute”. Orașul de 15 minute se referă la conceptul conform căruia toate cele necesare traiului de zi cu zi ar trebui să fie la îndemână. Dacă vreau să ies să iau lapte, să am un magazin de cartier de unde să pot să-l cumpăr. Dacă vreau să merg la dentist, să am un dentist pe aproape.
Într-o zi nu foarte senină de 31 mai 2023, eu și Dorin Lazăr ne-am dus la o lansare de carte la librăria Humanitas din Brașov. Văzuserăm un anunț cum că s-ar face o lansare pentru „Neuroleptic” de Dorian Dron, iar titlul nu a fost suficient cât să ne convingă să ocolim evenimentul. Eu eram convinsă că lansarea va fi narcoleptică. De Dorin nu știu exact de ce era convins, pentru că nu l-am întrebat.