Cică de 24 ianuarie, în Sf. Gheorghe e cineva care vrea să aducă cel mai lung drapel din județ și să defileze cu el – un drapel românesc, evident. Individul care vre asta e un puști de 15 ani care s-a fotografiat cu steagul României în jurul gâtului de 15 martie anul trecut (15 martie e ziua națională a Ungariei) și a pus poza pe Facebook. Teribilisme de puștan naționalist, care au fost întâmpinate cu alte teribilisme de alt tânăr naționalist și s-a lăsat cu amenințări și cu urmăriri penale.

Mi s-a întâmplat alatăieri să nu am răbdarea necesară pentru a citi un articol semnat de Andrei Pleșu. M-a prins între niște probleme de tehnică și niște probleme de comunicare, când am sărit peste o mare parte din dramele lumii pentru că fără ceva mai vesel îmi luam câmpii. Așa că m-am trezit uitându-mă la un articol al lui Eftimie ca la o pictură post-modernă: știam că există ceva referințe ironice la adresa a ceva, dar nu știam subiectul de bază.

Mi se pare mie, sau ne-a lovit o epidemie de diminutive? Merg la magazin, un casier (nu o casieriță) începe să vorbească de punguțe și bănuți. Discut cu o colaboratoare – „ai primit bănuții?”

Eu nu le am deloc, dar deloc, cu medicina, așa că prefer să-i ascult pe cei mai competenți în domeniu vorbind despre subiectele astea. De ceva vreme sunt abonată la Insula Îndoielii, care ia unele dintre tipurile de medicină alternativă/teorii medicale alternative mai răspândite și le demontează. Autorul (sau autoarea?… nu știu) nu e un expert acreditat în domeniu, nu e doctor și nu are vreun titlu în vreun domeniu științific, dar cercetează subiectele minuțios și atent, cam ca cineva care știe pe unde să caute informații și cum să le adune pe cele relevante.

La un moment dat, un tip observă că o amică își parcase mașina, un Citroen C4 cu două uși, pe vreun loc jumate. Când iese ea din mașină, el începe să-i explice că poate parca mașina mult mai bine, pe un singur loc, că ar trebui să încerce măcar să mai economisească spațiu, că îi încurcă pe alții. Că dacă încearcă puțin, sigur reușește, nu e mare filozofie, SE POATE. Trebuie doar să-și dea puțin interesul.

Zilele trecute discutam de vreo, vreun, apostrofuri și modul în care s-a transformat limba română (cel puțin cea scrisă) în ultimul secol. Pentru că momentan a-nnebunit populația și tătă lumea o bunghește pe engleză, cineva m-a întrebat ce părere am de efectele romglezei asupra tinerei generații.

• Pe site-ul TimesNewRoman, imagini cu cei de la Antena3 cu limbi lungi de doi metri și bancuri despre Voiculescu și limbi.
• În campania electorală, țineți minte site-ul „România futăcioasă”, pare-se al grupului Autobaza, cu Elena Udrea și o fotografie modificată ca să arate de parcă ar avea spermă pe față?
• Academia Cațavencu nu mustește nici ea de bun gust întotdeauna.
• Bancurile misogine (pe care le aud relativ des).
• Bancurile rasiste (știți că avem).
• Bancurile misandrine (cum făcea profa de chimie în liceu).

Evit articolele de pe TNR care mi se par de prost gust, cred că cei de la Autobază au trecut dincolo de o anumită limită și Academia Cațavencu… eh. În ce privește bancurile proaste, mă înconjor de oameni care nu le fac decât știind că sunt proaste.

Pe scurt, problema e așa: anul trecut îmi pica blogul într-o veselie, așa că am schimbat hostingul cu unul mai solid.

Mi-a atras atenția un articol de pe nimic.info, în care Andreea spune că femeile trăiesc vieți duble. Trebuie să nu fie nici carieriste, nici familiste, nici iubitoare de copii, nici fără copii. Și tot așa. Contradicții, contradicții, contradicții.

M-a provocat cineva să scriu câte ceva despre cum s-a transformat limba română după 1990, că e oarecum pe specialitatea mea. Doar oarecum, pentru că am terminat filologia, dar nu pe direcția de limba română, ci pe direcția japoneză și engleză.