Acum vreun an sau doi, o amică mi-a recomandat-o pe KJ Charles – mai ales cărțile, dar uneori și conversații de pe Twitter sau articole de pe blogul ei. Fostă editoare, momentan scriitoare, KJ avea multea chestii mișto de zis și am început s-o urmăresc ca persoană înainte să-i citesc cărțile.

Te-ai gândit vreodată să citești Cărtărescu, dar era prea lung? Sau poate te-ai uitat pe recenziile altora la „Solenoid” și ți-ai dat seama că ai vrea să citești ceva tot „magistral, oniric, organic, vizionar”, dar dacă se poate, să fie o carte cu un fir narativ? Atunci s-ar putea să te intereseze Thomas Pynchon, care e una dintre inspirațiile lui Cărtărescu.

„Jucării stricate” nu e genul de carte pe care aș vrea s-o citesc în mod obișnuit. În primul rând, are o temă medicală: e despre un transplant de ficat, iar mie-mi place să aud despre operații și spitale cam la fel cum îmi place să aud bormașina la cinci dimineața. În al doilea rând, e o carte autobiografică, ceea ce înseamnă că existența ei e condiționată de suferința unui om.

Clișeul obosit despre Geoffrey Chaucer spune că atunci când a găsit limba engleză, era o cărămidă, iar când a terminat cu ea, a lăsat-o marmură. Chaucer a trăit între 1343 și 1400, adică cu vreo două sute de ani înaintea lui William Shakespeare, în plină perioadă medievală.

„Dumnezeul lucrurilor mărunte” spune o poveste de familie care se învârte între trecut (1969) și prezent (1993), apropiindu-se încet de miezul unei tragedii. În India, Rahel și Estha sunt crescuți de o mamă care s-a căsătorit ca să scape de casă, a dat peste un soț abuziv și s-a întors acasă la părinți cu doi copii, regrete și conștiința faptului că viața ei s-a cam terminat din cauza divorțului. Fratele ei a fost în Anglia, s-a însurat și a divorțat și el, iar acum s-a întors acasă – iar după moartea celui de-al doilea soț al fostei sale, fiica lui, Sophie, vine și ea în India în vizită.

Nu cred că e un secret că îmi plac antologiile de povestiri scurte, mai ales dacă sunt alese pe sprânceană. În „Femei periculoase”, George R.R. Martin și Gardner Dozois s-au ocupat de alegere și editare, iar rezultatul nu e perfect, dar e interesant.

A scris krossfire un articol despre cum sunt românii sceptici la plătit cu cardul. Are niște idei ok, dar vin cu o contra-idee de om căruia nu-i e frică de tehnologie, însă nici nu sare să adopte chestii noi.

Am o prietenă bună care găsește cumva cele mai neobișnuite lucruri – de exemplu, o ediție ilustrată a cărții „Corigent la limba română” de Ion Minulescu, în care ilustrațiile sunt din cu totul alt meci decât textul în sine.

Am vorbit deja despre „The Sandman”, seria de benzi desenate scrisă de Neil Gaiman, așa că nu mă mai repet. „The Dream Hunters” are loc în același univers, dar nu cred că e necesar să știi seria originală ca să înțelegi povestea.

Acum vreo doi ani am cumpărat de la Humble Bundle un pachet de cărți publicate de Small Beer Press – de atunci, citesc câte una când vreau o carte cu un stil impecabil, dar fără să mă preocupe prea mult cât de tare se leagă narațiunea (am menționat și „Arhivista Wasp”) de la ei.