În al doilea roman al lui Ovidiu Eftimie, „Bacalaureat”, ne reîntâlnim cu subinspectorul Petre Popescu, care a fost dat afară din SRI pentru că a luat o șpagă când a călătorit prin timp în cadrul unei misiuni, iar acum își face veacul pe la poliția din Cornești, această localitate de care n-a auzit nimeni. Asta nu înseamnă că „Bacalaureat” e un fel de volum doi al seriei care începe cu „Arhanghelul Raul”, pentru că acțiunea e atât de diferită încât cele două volume se pot citi separat fără probleme.

La ce rată de abandon școlar avem, la ce rezultate au fost în anii trecuți, parcă te-ai fi așteptat să mă obișnuiesc deja cu ideea că e dezastru în educație. Dar nu. Rezultatele de anul ăsta m-au luat șocat, m-au lovit ca un pumn în stomac. Dezastrul de la bac din 2017 e o rușine națională. Cum, dom’le? Cu subiecte atât de simple, doar atâți elevi au reușit să treacă? S-a dus educația pe apa sâmbetei.

O fată din Piatra Neamț a luat 10 pe linie la Bacalaureat, dar a picat admiterea la facultate, fix la secția pe care am făcut-o eu: japoneză, Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti. Am aflat chestia asta din ziarul Gândul. Hai să vă explic de ce a picat admiterea – și nu e vina „sistemului”, ci a ei. Pentru că și-a dorit să facă japoneza, dar așa, foarte în lehamite.

Aveam alte planuri pentru seara asta, dar mi-a sărit în ochi faptul că Ministerul Educației e complet de acord să se intre la universitate fără examenul de Bacalaureat luat. Ok, de fapt la „colegiu”, dar dau zece puncte persoanei care-mi spune ce e un colegiu în România, pentru că și în restul lumii înțelesul cuvântului diferă. Și o sută de puncte dacă îmi poate descrie cineva un univers în care chestia asta e o idee bună la scară largă.

Azi am fost în vizită la bunică-mea, pe care am găsit-o stând rezemată pe câteva perne pe canapea și uitându-se la televizor. „Tu ai copiat vreodată?” m-a întrebat. Am clipit confuză. De obicie mă întreabă ce mai fac, cu ce mă ocup, dacă mama e bine, dacă… Tot felul. Azi, o întrebare despre rigoarea academică la care aș fi preferat de departe să nu răspund. Și-mi pică ochii pe televizor. 100 de elevi, gata să fie strânși de la nu știu ce liceu Dimitrie Bolintineanu și duși la poliție pentru… șpagă?

Urmează în curând proba la matematică. La română n-aveam foarte mare lucru de zis, pentru că acolo lucrurile sunt mai puțin clare. Nu există scurtături. La matematică în schimb sunt câteva trucuri care țin de psihologia profesorilor și de contextul examenului. Nu se aplică Matematicii Adevărate, în care Dumnezeu cu mila, dar aici problemele sunt hotărâte de o comisie care știe foarte bine ce subiecte dă. Nicio problemă nu se poate întinde prea mult.

Bacalaureatul e o constantă a învățământului românesc – dar o constantă inconstantă, un mister prelung al zăpăcelii. Ce valoare are bacul? Cum se dă? Cine îl dă? Cum se copiază sau nu se copiază, la ce materii se dă, care e faza? Teoretic vorbind, cam toată populația României care are peste 20 de ani a dat bacul, dar nu știu dacă bacul ăsta sau alt bac. E oare bacalaureatul meu egal cu al mamei, cu al celor de pe la 30 de ani, cu al lui frate-miu, care-l dă acum?