Titlul „From Hell” – „Din iad” e preluat din antetul uneia dintre scrisorile pe care le-a trimis Jack Spintecătorul împreună cu jumătate din rinichiul uneia dintre victime. Nu e absolut sigur că scrisoarea a fost trimisă de el și că n-a fost o farsă, dar se crede că e adevărată. Nu cred că după descrierea asta trebuie să explic foarte tare că e o carte bazată pe crimele petrecute în Londra, 1888.

Tocmai am terminat de citit cartea academică a Mihaelei Precup, „The American Graphic Memoir: An Introduction„, un volum micuț de vreo 158 de pagini (cu tot cu index și bibliografie) care descrie un segment al benzilor desenate americane: cel al autobiografiilor, cu precădere al celor traumatice. Cartea a fost scoasă la Editura Universității din București păsămite în 2013, dar practic e disponibilă doar de anul acesta. Se poate găsi la librăria Universității, sau se poate comanda de pe site.

În ultima vreme n-am prea stat să mă uit ce mai fac grupurile de artiști pe care le știu, dar am găsit câteva chestii. 1. Fotografii de Lauren Simonutti. Fără manipulări digitale. 2. Benzi desenate NSFW (de obicei). Am dat peste Oglaf penru că m-am învârtit suficient prin cercurile greșite. Sunt benzi desenate săptămânale, cu umor în general explicit sexual (excepții fac săptămâni ca asta, când nu există niciun organ sexual nicăieri în imagine).

[][1]Testamentul lui Sherlock Holmes. Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă? N-am inventat-o eu. Există două curente de gândire, care spun așa: 1. da; 2. nu, dar conțin elemente artistice (muzică, artă vizuală). Unii ar merge suficient de departe cu raționamentul ăsta încât să spună că, dacă jocurile pe calculator nu sunt artă, sunt doar pierdere de vreme și ne mănâncă timpul în care am putea să ne culturalizăm (vezi comentarille legate de Roger Ebert, Michael Samyn și Auriea Harvey din articolul de pe wiki).

Pe 14 octombrie pe Coursera o să înceapă din nou un curs de Game Theory – teoria jocurilor. Care nu e teoria jocurilor pe calculator, sau a jocurilor gen șah, în ciuda denumirii. E vorba de strategie și luat decizii. Domeniul e destul de nou, dar cineva a luat un Nobel pentru el. Unii spun că e o chestie complet inutilă/enervantă, dar mie mi se pare interesant. Merită aruncat măcar un ochi pe acolo.

Acum ceva timp îmi spunea cineva, „Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Îmhî,” am răspuns.
Dă-i pe Google să vezi ce-i aia Transmetropolitan. Am dat peste o serie de benzi desenate de Warren Ellis, publicate de Vertigo (divizie a DC Comics). Auzisem oarecum de Warren Ellis, dar cum nu sunt foarte în temă cu benzile desenate în general, nu citisem nimic de el. Pe de altă parte, simplul fapt că auzisem era o recomandare și Vertigo sunt cei care au publicat și Sandman, de Neil Gaiman, o serie despre care am atât de multe lucruri bune de spus încât o să public odată și-odată o recenzie volum cu volum. Dar nu acum.
Nu știu cum s-a făcut, dar n-am citit Transmetropolitan.