Acum zece ani aș fi zis că Sf. Gheorghe e un oraș mic, nu foarte interesant, în care nu se întâmplă nimic niciodată și deci n-ai ce face mai mult de jumătate de oră în el. Însă în ultima vreme ai destul de multe șanse să nimerești ceva interesant, între concerte de jazz, evenimente culturale, târguri și câte și mai câte. O să le iau pe rând, de la chestiile mici și mărunte, la cele mari.

Un anunț văzut pe Facebook: se deschide o librărie și cafenea în Sf. Gheorge, pe 6 aprilie. „Carte și cafea” – „Koniv es Kave” (n-am diacriticele maghiare, așa că scuze). În vitrină sunt doar cărți ungurești și, din câte se zvonea, și pe rafturi ar fi plin de cărți în maghiară. Normal, unii se întreabă de ce nu sunt cărți în română de vânzare prin oraș. Să vă explic: Sf. Gheorghe este cel mai mare oraș din județul Covasna, ceea ce e ca și cum ai spune că molecula nu-știu-care e cea mai mare moleculă dintr-un laborator.

Am citit azi în Mesagerul de Covasna că doi tineri au fost amendați pentru că au jignit (înjurat?) jandarmii de 1 decembrie. Chestia asta s-a întâmplat în orașul meu natal, Sf. Gheorghe. Tinerii amendați protestau de fapt împotriva unor extremiști (cam 80 de persoane) care făceau tărăboi că Harghita și Covasna li se cuvin și că trebuie ca toți locuitorii din această zonă să vorbească o anumită – și singură! – limbă.

O țineți minte pe aia cu „Nu poți cumpăra o pâine în Covasna și Harghita”, nu? Măcar pentru că Times New Roman face mișto de ea. Ei bine, în Sf. Gheorghe mă înțelege lumea dacă cer în română, dar în Karabuk nu. Așa că azi m-am dus la o cușculie de-aia căreia poți să-i spui „magazin” dacă ai foarte multă indulgență și am zis, „Bir ekmek!” După care am întins o monedă de 50 de firfirei de-ai lor (kuruș) și am primit o pâine.

Cu multă, multă plănuială și amânări și toate cele, amica Linda, fostă colegă de facultate și de masterat, prietenă scriitoare și în general persoană mișto, a decis că vine în vizită la Sf. Gheorghe/Brașov ca să mai scape de căldura moldoveană și de non-cheful de pe acasă. După multe verificări de trenuri (ca să ajungi din Suceava în Brașov trebuie să schimbi în București sau în alte locații nu mai puțin bulversante) și căutat de variante de transport, Linda mi-a spus că vine cu autobuzul.

Sunt acasă la mama momentan. Acum vreo 20 de minute era o zi normală, în care citeam un roman, beam niște ceai și îi răspundeam la telefon unei prietene care și-a formatat din greșeală hardul de pe laptop. Când aud niște strigăte și scandări pe afară. Prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost „O fi Noua Dreaptă, protestând că Transilvania e a noastră, sau ungurii care protestează că e Ținutul Secuiesc și vor autonomie?

Vreau să vă mulțumesc că nu v-ați parcat avionul în fața porții noastre. Coada e vaaag, vag în drum, dar se poate trece foarte ușor de ea. În condițiile în care se tot iese cu mașina pe poarta noastră azi, ar fi fost greu să vă ocolim (avionul are totuși o anumită lungime). Așa că mulțumim mult, fără glumă. Chiar apreciem 😛 Spun asta pentru că de-a lungul vremii mulți, mulți, mulți, mulți au făcut greșeala de a-și parca mașinile fix în fața porții, chiar dacă strada era, în rest, goală – și și-au atras Dezacordul mamei, care a venit la pachet cu bilețele de „Nu parcați – poartă” (prinse cu scotch gros și negru pe parbriz), cu mutarea mașinii câțiva metri mai încolo (noroc că nu mai există prea multe Dacii vechi, cu chei interschimbabile, pe care să le mute sărmani trecători neavizați care au fost deciși ca fiind proprietarii) și alte asemenea mici atenționări.

Nu știu de ce nu mă crede lumea când le spun că e ditamai târgul în Sfântu Gheorghe. Nu e o exagerare. E ditamai târgul. Să încerci să numeri tarabele de comercianți e un exercițiu de futilitate. Le-am „numărat” pe Google Maps și mi-a ieșit mai mult de un kilometru – în condițiile în care pe anumite bucăți ai strada, tarabe pe stânga, tarabe pe dreapta și încă două rânduri de tarabe pe mijloc.

Pe 23 aprilie e Sf. Gheorghe – vorbesc de sărbătoarea din calendarul ortodox, desigur. Ei, cu ocazia asta, orașul meu natal, Sfântu Gheorghe, e aruncat într-o sărbătorire foarte veselă, artistică, primăvăratică și comercială, cu târg, tarabe, evenimente, spectacole și tot ce vrei și ce nu vrei. Se închid străzile, se umple tot centrul de tarabe și scene și corturi, de miros de mici, vată de zahăr și kurtoskalacs (n-am diacritice ungurești pe tastatură momentan, ca să le pun pe kurtosi).

Săptămâna asta e specială pentru orașu-mi natal, Sfântu Gheorghe. E mic, e mereu uitat pe harta țării, dar își serbează onomastica în fiecare an cu un entuziasm desăvârșit. Târg, evenimente culturale, expoziții, tot ce vrei și ce nu vrei. Ieri seara am avut șansa să-l văd pe Radu Beligan de unul singur, pe scena teatrului din Sfântu Gheorghe. O masă mică, undeva într-o parte a scenei și un bătrân de 94 de ani sprijinit într-un toiag, venit pentru „Confesiuni despre viață și artă” în timp ce în spatele lui se proiectau poze și scurte filme din viața lui și din jurul vieții lui.