Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).

Salut, cum o duceți cu sexul în ultima vreme? Ați avut experiențe profund nesatisfăcătoare, pline de angoasă existențială și revelații filozofice? Ați avut senzația de gol nesfârșit și o nemulțumire tragică, într-o singură notă discordantă prelungită la nesfârșit ca zumzetul unui generator electric din fața blocului pe care nu-l mai auziți conștient, dar care vă apasă interminabil, zi de zi, clipă de clipă?

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante.

Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale.

Am stat un pic și m-am gândit la modul în care vând editurile din România cărți și am ajuns la concluzia că vor foarte mult să _nu _le vândă. Dacă pot face anti-marketing, îl vor face.

Am fost zilele astea la o lansare de carte. A fost o decizie spontană; pur și simplu am văzut afișul, am intrat în librărie să văd cartea, am decis că pare interesantă și mi-am zis că dacă rămân în oraș până la ora evenimentului, particip.

Dragii babei și ai moșului, haideți la gura sobei să vă povestesc câte nebunii fac unii autori fără talent ca să vândă câteva volume în plus (care sunt numai bune de pus pe foc, că de-aia suntem la gura sobei).

Am văzut azi o frază care spunea ceva despre un „evenimentele din Budapesta, Ungaria și Madrid”. Nu astea erau orașele și țara, dar asta era situația. Acuma, nu e exclus să fi mâncat omul care a scris textul o virgulă, lucru care se mai întâmplă, dar mi-a amintit de faptul că învățăm uneori în școală tot felul de prostii.

Cu o forță subtilă, deosebită, dar puternică, acest roman dărâmă așteptările cititorilor în materie de literatură. Sau, desigur, le-ar dărâma, însă tristul adevăr face ca literatura de o reală calitate să nu mai aibă priză la publicul captivat de cotidianul minor al „jobului” și al rețelelor de socializare care nu acceptă profunzimea, ci doar satisfacția imediată ce le permite să reziste în fața vicistudinilor vieții într-un entertainment sisific, care îi zdrobește precum un bolovan cu plictisul propriei existențe.

Primul mit e că scriitorii se nasc, nu muncesc ca să învețe să scrie. E o idee atractivă, dar falsă. E atractivă pentru că ne spune că există un domeniu în care umblă câinii cu covrigi în coadă, mai ales dacă te naști cu aplecare spre spus povești.1Apropo de articolul lui George Damian: e foarte amuzant, pentru că Eftimie povestește cum a învățat jurnalism de la ziariștii de modă veche din Brașov și a muncit mult până să scrie … Continue reading