Zilele astea traduc o carte. Din română în engleză. Și, ca de obicei, am lăsat funcția autocomplete activată. În fond, n-o să mă chinui să scriu environment, self-actualization, self-confidence și alte alea de fiecare dată. Citat în română: „Mi se spune de multe ori — mai ales în Italia — „avocata“ chiar şi când nu îmi exercit profesia.” La care eu, în engleză: „I am often called “the lawyer” – especially in Italy -, even when I’m-very-sorry-i-set-fire-to-your-invisibility-cloak-and-then-sat-on-you-and-tried-to-feed-you-the-ashes.

Unul dintre lucrurile pe care în general nu le fac e să trag numele cuiva prin noroi în mod public. Trebuie să dai dovadă de destulă incompetență și să abuzezi suficient de tare de funcția ta ca să mă apuc să-ți dau numele când te vorbesc de rău. Dar o voi face acum în cazul profesoarei Mihaela Irimia, șefa masteratului de Studii Culturale Britanice, de la Universitatea din București.

Părerea mea sinceră, pe care o voi spune acum, nu se referă la dimensiunea de cercetător a Mihaelei Irimia. Nu se referă nici la capacitatea ei de organizare, de relaționare cu alte persoane importante din lumea universitară, sau la alte aspecte ale cuiva care se implică în lumea academică. Mă refer la ea strict în capacitatea de profesor universitar – cum am avut ocazia să o văd timp de doi ani de zile.

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am făcut și facultatea, și masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în cadrul Universității București. Destul de prestigios, nu? Universitatea București. Cea made, din capitală, ditamai instituția de învățământ.

N-o să vă povestesc prea multe despre haosul semi-ordonat al secției de japoneză, în care atunci când am aterizat profesorii nu se puteau decide ce manual să folosească după primul an. E ghinionul celor care au nimerit 3 ani de facultate în loc de 4 – ca să învețe niște lucruri pentru care nu-ți ajung nici 4 ani!

Azi am intrat într-o cafenea. M-am așezat la o masă și, repede repejor, a venit la mine una din chelnerițe. Am salutat-o și am început să-mi spun comanda – dar mi-am dat seama că tipa mă întreba ceva foarte repede și îngrijorat. -Câți ani ai? -Poftim? -Ai peste 17 ani? -Am 24, am răspuns consternată. -Pot să-ți văd buletinul? -…da. Mi-am scos buletinul, tipa s-a uitat la el, s-a uitat la mine, s-a uitat iar la buletin.

M-a apucat cheful de povești, văd că. N-o să vă spun exact cum se face sushi-ul pentru că îl fac la ochi. Și pe youtube e plin de filmulețe cu instrucțiuni (ca idee, sushi-ul nu e peștele crud; de fapt, nu e necesar să ai pește crud pentru sushi. Peștele crud de unul singur e numit „sashimi”). Există metode profesioniste de a face sushi – a mea nu e deloc profi, e doar cea pe care o folosesc eu. Probabil că în curând or să apară unii să-mi spună că omor sanctitatea mâncării japoneze. Mă rog.

E simplu de făcut, e bun. Rețeta mea e absolut informală și demonstrează clar de ce nu vorbesc despre rețete absolut niciodată. De fapt ce voiam eu să spun cu postarea asta e că sushi-ul cu somon crud e extrem de bun și că varianta (vegetariană) de sushi cu morcov, măr și cașcaval e extrem de bună. Dar m-am luat cu vorba și se pare că a ieșit un mini-ghid vag de făcut sushi. Cine are întrebări, să le pună.

Am câteva locuri unde-mi place să stau la o cafea. Acasă în Sf. Gheorghe stau mai mult fie prin cafeneaua Chicago, fie prin Tein.

Chicago e o cafenea simpatică și elegantă din centru (lângă BCR), într-o căsuță puțin retrasă de la stradă. Vara poți să stai pe terasă pe niște fotolii și canapele extrem de confortabile, iarna poți sta fie în zona mai zgomotoasă de la parter, fie la etaj, unde e mai retras și intim. Singurele defecte pe care le-am găsit (destul de vizibile, de altfel) e că momentan le-au dispărut meniurile și trebuie să întrebi direct ce și cum și că n-au internet wireless neparolat pentru clienți. Dacă ar avea aș fi mai mult în Chicago, mai puțin în Tein.

Am dat azi de o poză pe care mi-am făcut-o prin 2007. Nici nu știam că o mai am 😛 A se remarca: – planta gigantică din fundal. Până la urmă a murit, după ce aproape a reușit să acapareze bucătăria. – săbiuța pe care o purtam la gât. Una dintre puținele bijuterii pe care le purtam tot timpul… Până când mi-a pierdut-o exul la o filmare, deși i-am zis că ar face bine să aibă grijă de ea.

Am muzică de toate felurile, aleasă pe diverse criterii. Muzica de luat lumea în piept e dură, directă, plină de forță. Nu orchestrală, pentru că atunci ai fi deasupra lumii – personală, ritmată. Ca să intri în atmosferă – AC/DC – „Back in Black”. După încălzire, niște Led Zeppelin – „Immigrant Song”. Și când ajungi destul de sus și deja lumea începe să ți se pară mai epică – AC/DC – „Thunderstruck”

Ca nouă postare de Anul Nou, adun câteva din statisticile din anul 2012 (în care am avut prea puține luni de bloguială). Îmi plac statisticile 😛

Cică ar fi intrat persoane din 39 de țări – deși pun pariu că numărul ăsta mare mi se trage de la cei care au intrat cu IP-uri ascunse 🙂 Majoritatea au fost din România (nu cred că surprinde pe cineva), SUA și Germania.

Cel mai tare mă distrează căutările pe Google. 109 persoane au venit căutând „bancuri cu apocalipsa”. 65 au căutat „bancuri despre apocalipsa”. Au mai fost și alte variațiuni pe tema. Și au fost câteva căutări extrem de simpatice, sau la care simt nevoia să răspund.