N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.
„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.”
„Un ce?”
„Latte.”
„Ce?”
„Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte.
„Aaaaa, bine.”
Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc.
„Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o
Siderație de ambele părți.
„Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă.
„Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.”
„A,” zice. „Scuzați. Am înțeles…”
Și a dispărut să-mi aducă, totuși, un latte în loc de omofona bere Ciuc.
Acum câteva zile am dat peste un articol scris de o femeie care a făcut avort în perioada comunistă. Da, de-ăla ilegal, pentru care puteai ajunge la pușcărie dacă autoritățile aflau și pentru care puteai ajunge în mormânt dacă ceva mergea prost. Ei, femeia asta a trecut la un pas de ambele și spune: „Am fost tratată ca un obiect.”
Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme).
Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți.
][1]
Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă?
După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici.
Azi am văzut pe cineva întrebând pe internet de ce e plin de pisici peste tot. Clipuri cu pisici, poze cu pisici, iubitori de pisici, pisici apărute de nicăieri.
5 cărți audio bune cu un dolar, 8 cărți audio bune cu șase dolari.
][1]
La un Google scurt, am găsit două tipuri de articole despre jocuri pe calculator, care să nu fie scrise de jucători: jocurile sunt rele; și jocurile sunt educative, deci utile – când sunt jocuri educative. Eventual mai găsești combinații între cele două tipuri de articol, dar creativitatea autorilor se oprește, insipid, asupra unor probleme care sunt departe de o viziune de ansamblu. E ca și cum am discuta despre cărți cam așa: „Cauzează miopie, dar pot fi manuale.”